Parenting

O chestie care mi-a plăcut mult şi pe care am găsit-o într-un articol care nici măcar nu are legătură cu parenting-ul: “It’s not actually difficult to see solutions to […] problems: children can do it, until we educate them out of it.”

Mi-a amintit de ce-mi zicea, râzând, o prietenă din studenție, acum mamă mândră de trei copii: “Sunt minunați. Încerc să nu-i stric.”

Tomuri întregi de parenting comprimate fără a se pierde nimic.

Într-o lume ideală

Nu știu dacă mi se pare mie sau într-adevăr așa e însă parcă înclin să spun că mamele au cam început să se împartă în două mari categorii. Mamele-cuc, genul care se întorc la serviciu imediat după ce au născut și lasă copilul în grija unei bunici sau a unei bone și mamele care cad în extrema cealaltă, mai precis acelea care nu țin copilul în cărucior ci doar în sling/wrap/manduca sau cum se mai cheamă, îl alăptează până ce intră la școală, nu-l vaccinează, îl îmbracă doar în haine din bumbac organic și i le spală doar cu detergenți eco-friendly și, nu în ultimul rând, sunt atât de experte în parenting încât în prezența lor nu îndrăznești nici să respiri, darămite să te mai lauzi.

Dar cum orice pahar pe jumătate gol are o jumătate plină, observ cu plăcere că toată această alterare a noțiunii de maternitate e foarte frumos echilibrată de niște tați curajoși care trebuie neapărat dați drept exemplu, astfel încât să știe tot mai mulți că se poate. Timid, dar pare-se că încep și la noi părinții să simtă că sunt amândoi datori să se implice în creșterea copiilor, nu mai trăim în preistorie când unul stătea acasă și veghea asupra casei și a odraslelor în timp ce al doilea era mai mereu plecat la vânătoare, așadar pe undeva denaturarea a ceea ce înseamnă a fi mamă e compensată de grija taților. Tați care observ că apar în număr tot mai mare prin parcuri iar asta nu numai în weekend-uri, ci toată săptămâna, de unde deduc că acel concediu de paternitate nu mai este doar așa, un articol de lege, ci chiar a devenit o alegere și o realitate.

Iar eu personal, cunosc doi. Și nu știu cum se face dar ambii mă fac să mă întreb dacă eu, în calitate de mamă și teoretic împărțind cu copiii același suflet și aceeași carne, pot să le ofer la fel de mult pe cât îi văd pe ei dând. Deci azi scriu un pic despre unul dintre ei, pentru că s-a nimerit să facem drumul grădiniță-casă împreună, fiecare cu câte doi copii și, după cum ne-am dat seama tot mergând, oprindu-ne și povestind, cu idei foarte apropiate. Iar drumul grădiniță-casă a durat astăzi două ore în loc de douăzeci de minute, timp în care mi s-a confirmat că răbdarea și stilul hai să fim în mintea lor, că-i fain tare! dă roade cum nimic altceva nu poate. Așadar am plecat și ne-am oprit întâi să mănânce cei mici covrigi, să bea apă cu bule, apoi să vadă niște pești într-un acvariu dintr-un geam, să numere felii de pastramă și cârnați dintr-un afiș, să se cațere pe niște bolțari și să studieze un pliant (eu iau înghețata roz, o vrei tu pe cea cu portocală?), pliant din care le-am făcut și avioane, după aceea să numere furnicile care porniseră dintr-o crăpătură de zid spre o alta și odată numărate, să le încurce într-un hal fără de hal măturând cărarea lor cu crenguțe înfrunzite, apoi să vadă melci galbeni, să se joace cu o sticlă de apă sărind pe ea și stropind în toate părțile, și, tot din categoria chestiilor zburătoare, pentru a face elicoptere din miezul acela de tei, care nu știu exact cum se cheamă. Și în timp ce cei mici s-au bucurat de toate cele enumerate, tatăl despre care spun pe de o parte le-a explicat lor cum-de ce-pentru ce de parcă tot viitorul lor ar fi depins de acele explicații iar pe de altă parte mi-a povestit mie cum acum trei ani, când s-a născut cel mic, și-a luat concediu, apoi pe măsură ce puștiul a crescut și-a dat seama că de fapt așa, fiind aproape de el și de surioara mai mare, a început efectiv să trăiască. Mă uitam la el și mă minunam, parcă erau gândurile mele articulate de altă gură, iar a vedea atât de mult calm și atât de multă plăcere investite într-o relație care în majoritatea cazurilor e extrem de hurducată și se lasă mai mereu cu țipete, tras de urechi, amenințări și palme, e cel puțin lăudabil!

Așa că m-am gândit că un tată bun face cât două mame. Pe de o parte e grija, grija aceea fizică, să le fie bine, să nu le fie sete, să nu stea fără pălăriuțe în soare, dar pe de altă parte e spiritul acela jucăuș care încurajează năzbâtiile și explorarea și care nu le stă în fire prea multor mame. Și m-am întrebat dacă nu cumva într-o lume ideală rolul mamelor nu cumva ar trebui să se rezume la a purta copii și la a le da naștere, pentru ca apoi la cârmă să treacă bărbații și astfel să rezulte copiii temerari, crescuți de parcă ar fi niște parteneri de joacă și viață și nu niște boțuri de aur ce trebuie protejate de tot și de toate.

20150513_125238__1431543183_89.39.40.202 20150513_131700__1431543229_89.39.40.202 20150513_135016__1431543251_89.39.40.202

Deschiderea ochilor

Dacă am înscris copilul la club de fotbal nu înseamnă că nu va face și pian. Pe lângă chitară. La fel, dacă ieri am fost la teatru și la târg de mici artizani, azi am bifat salonul auto-moto, ediția… a câta o fi fost. Dacă stau bine să mă gândesc, acest gen de ieșiri sunt ca număr la egalitate cu cele făcute în scopuri declarat educative. Și fără a cădea acum în divagații despre parenting, un lucru zic – de fapt doar reconfirm beneficiile dintr-o afirmație care ar trebui să fie o mantra pentru părinți: Nu e niciodată prea devreme. Și nici prea mult! Deci, mergem în continuare pe stilul eclectic, le arătăm de toate urmând ca ei să aibă de unde alege. Dacă unul va vrea să fie cascador iar celălalt olar, atunci așa să fie. Planul meu e unul mare și simplu: să-i încurajez să descopere ce sunt și ce vor. Și-n rest le va fi excelent.

Deci, SAM. Ca de obicei, nenumărate mașini, lucioase, perfecte, spectaculoase, azi și unele de epocă. Și încă o dată am ajuns la concluzia că la fel ca în arhitectură, nu se compară ce-a fost ieri cu ce e azi. Presupun că a prinde suta în 10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 secunde crește numărul de globule albe, endorfine și tot felul de fluide prielnice corpului dar formele aerodinamice nu au nimic din șarmul generos al celor clasice. Iar cine a văzut cum arată un Dusenberg Torpedo Convertible Berline … ăăăă… hmm… nu prea mai are cuvinte.

Alte atracții (la partea cu mâncatul atracție e mult spus, dar acum hai…) pe lângă care am trecut și ne-am implicat au fost pictatul pe ipsos – iată încă o afacere de familie care m-a încântat (se cheamă ipsoart, am și comandat pentru cei mici iepurași și ouă care ne vor fi livrate la ușă chiar mâine!), am schimbat numere de telefon cu coordonatoarea, mamă și ea, plină de înțelegere și de candoare, era acolo mai mult de drag decât ca să-și promoveze business-ul – mâncatul de tot felul de nenorociri de tip grill-fast-food dar la care am nimerit un mujdei autentic și de-a dreptul senzațional (semăna cu-al lui tata, am mâncat porție triplă!), cascadorii cu motocicletele și atv-urile, mașini și motociclete tunate – aici am stat destul de mult, în amintirea celor pe care le rula fratele-meu-maestru-de-ceremonii acum deja destul de mulți ani, apoi concertul celor de la Hatemode – nu sună chiar rău și mi-au adus în minte perioada când tata de nevoie învățase să discearnă între death metal melodic, progresiv și ska punk, și, în cele din urmă dar nu la final, admirat hostesses și notat mental ponturi pentru a arăta realmente impresionant.

Cam atât. Mai jos, poze pentru jurnal.

20150405_105848__1428254391_89.39.40.202 20150405_105910__1428254410_89.39.40.202 20150405_105924__1428254433_89.39.40.202 20150405_105929__1428254457_89.39.40.202 20150405_110002__1428254476_89.39.40.202 20150405_110044__1428254496_89.39.40.202 20150405_110134__1428254521_89.39.40.202 20150405_110504__1428254547_89.39.40.202 20150405_111730__1428254608_89.39.40.202 20150405_112506__1428254627_89.39.40.202 20150405_112603__1428254652_89.39.40.202 20150405_113012__1428254670_89.39.40.202 20150405_113031__1428254688_89.39.40.202 20150405_115915__1428254574_89.39.40.202

Neascultarea. De la Pinocchio & co la Osho

Neascultarea copiilor se pedepsește. Iată mesajul cu care crește fiecare generație. Subtil inserat în poveștile de adormit copii (și la propriu și la figurat) sau mai puțin subtil atunci când se materializează în ești pedepsit, treci în camera ta.

Din literatura pentru copii, îmi vin acum în minte trei exemple. Dar sunt multe. Unul, din Pinocchio: avertizarea greierului uriaș pentru păpușa de lemn plecată hai-hui pe coclauri, spre disperarea lui Geppetto, este următoarea: “Am venit să-ți spun că băieții care nu ascultă de părinții lor se transformă în măgari”. Apoi, avem morala poveștii Capra cu trei iezi, în care din trei iezi, rămâne unul singur. Cel ascultător. Iar al treilea exemplu ar fi cel din Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte, unde Gheonoaia și Scorpia au fost și ele “femei ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu îi ascultau, ci-i tot necăjeau, le-a ajuns și le-a făcut să fie lighioane“…

Cum ar veni, copiii trebuie să asculte. TREBUIE. Găina, cu creierul ei minuscul, știe mereu mai bine decât oul. Și știe și când oul e ou și știe și mai târziu, când oul e ditamai orătania. Și-am vrut să scriu “devenit”, dar “devenirea” presupune cu totul altceva.

Trecând mai departe la Osho, pur și simplu voi copia câteva fragmente din discursurile lui. A căror idee ar fi că adevăratul parenting încurajează nesupunerea. Revolta.

Societății îi este frică de faptul că, dacă inteligența copilului rămâne intactă, el nu va deveni niciodată sclav. Nu va intra niciodată într-o structură bazată pe dominare. Nu va domnia și nu va fi dominat. Nu va poseda și nu va fi posedat. Va fi revoltă pură. 

Inocența lui trebuie coruptă imediat. Aripile lui trebuie tăiate, trebuie să primească niște cârje de sprijin, pentru ca niciodată să nu mai învețe să meargă pe picioarele lui, ci să rămână permanent într-o stare de dependență. 

Mai întâi sunt dependenți de părinți, iar părinților le place foarte mult asta. Ori de câte ori părinții sunt dependenți, părinții se simt foarte bine. Și cu cât sunt mai dependenți de ei copiii, cu-atât sunt mai fericiți. Deși la suprafață continuă să spună că le-ar plăcea ca aceștia să fie independenți, asta este doar la suprafață. Un copil cu adevărat independent își rănește părinții. Copiii independenți nu plac, ei nu au nevoie de părinți. 

Părinții distrug inteligența copiilor pentru că este singura cale de-ai înrobi. Apoi vin profesorii, școala, colegiul, universitatea. Nimeni nu vrea rebeli iar inteligența este rebeliune. Nimeni nu vrea să fie pus sub semnul întrebării, iar inteligența este interogatorie. Inteligența este îndoială pură. Dar, într-o zi, din această îndoială pură apare încrederea. Încrederea nu apare ÎMPOTRIVA îndoielii, ci apare PRIN îndoială. Îndoiala este mama încrederii. Adevărata încredere vine doar prin îndoială, punere sub semnul întrebării, investigație. 

Copiii se nasc cu inteligență pură și încă nu suntem capabili să respectăm asta. Nimeni nu-i privește pe copii. De fapt, toți consideră că sunt o bătaie de cap. Nu trebuie să-i asculți, trebuie doar să stai cu ochii pe ei, așa umblă vorba de mii de ani. Cui îi pasă ce cer? Cui îi pasă ce spun? Cine-i ascultă?

Trebuie să creăm un nou fel de educație, în care nimic să nu le fie impus copiilor noștri, dar în care să fie ajutați să-și întărească inteligența naturală. Nu trebuie îndopați cu informația care este, de fapt, aproape inutilă. 98% din informația pe care o băgăm în mințile copiilor este doar prostie, nebunie. Balast. 

Copiii trebuie ajutați să fie mai inventivi, nu repetitivi. Întregul nostru sistem educațional este orientat către repetiție. Dacă un copil repetă mai bine decât altul, este considerat a fi mai inteligent. 

***

Ceea ce mi-a amintit de Merida și de dorința mea de-acum mai bine de-un an. Iar dincolo de partea cu sfidarea aș putea spune că unele dintre poveștile zilei de azi sunt în mod cert mai inteligente decât cele de pe vremea mea.

Tribut

Des, prea des, aud:

“Copile, încetează, mă faci de rușine!”

“Mă faci de rușine” și nu “e rușine” sau “nu e frumos” sau “nu e bine” sau “te rog frumos să nu mai faci așa”. Copilul e rușinea părintelui care de altfel este un om respectabil și fără cusur. Un copil care se trântește pe jos în magazin sau în parc nu atrage atenția asupra lui cât asupra părintelui. Părintele e vinovat, rușinea e a lui. A mamei, dacă ghinionul a dat peste ea, și de necaz îi plesnește lacul de pe unghii, sau a tatălui, căruia îi albește brusc încă un fir de păr din cap. Copilul care se trântește pe jos în public e o tragedie. Pentru imaginea părintelui. Normal. Numai acasă, între patru pereți și patru ochi, părintele nu se rușinează cu copilul care-i face scene. Pentru că între 4&4, raportul de forțe e altul. Oh, da, acasă, între cei patru pereți, care n-au nici ochi și nici nu aud, problema rușinii se pune cu totul altcumva!

Sau: Eu, când eram copil, nu făceam așa. Nu, nu făceai, dar oare de ce nu făceai? Pentru că dacă făceai primeai o mamă de bătaie nu ruptă din rai, ci soră cu moartea. Nu primeai o palmă ci primeai curele peste fund. Până se înroșea. Sau învinețea. Probabil dădeau și mama și tata. De la mama se înroșea, de la tata se învinețea. Greșesc cumva când spun că nu făceai pentru că îți era FRICĂ? Nu e așa?

Într-o lume în care se publică pe bandă rulantă cărți despre parenting, se țin conferințe, există organizații pentru protejarea și promovarea drepturilor copilului (da, copilul are și el drepturi, în caz că nu știai!) și există tot felul de campanii cu titluri care îl fac pe orice părinte care se poate numi așa să-și țină respirația și să-și ia încă o dată comportamentul la evaluat (“Protejează-ți copilul de tine însuți” – doare, nu-i așa?) educația se face în vreo 64% din cazuri (cel puțin așa zic sondajele, dar să nu uităm că sondajele se fac doar pe baza a ceea ce e asumat și declarat) cu… bătaia. Sau cu amenințările. Vine bau-bau. Vine monstrul de sub pat. Nu mai vine Moș Crăciun. Sau, amenințarea secolului XXI și cu o rată spectaculoasă de succes, “nu îți mai dau tableta să te joci”!

Ce pot să zic… Poate doar că mie nu mi-e rușine de toți acei gură-cască ce-mi văd și aud copiii țipând. Indiferent cât de tare ar țipa. Mie mi-e rușine cu alte lucruri. Cum ar fi, printre altele, să le cer să se potolească pentru că îmi șifonează imaginea. Iar eu intru în pământ de rușine dacă acum, pe vremea mea, cu mintea mea, în loc să am inteligența și maturitatea să mă controlez, “rezolv” conflictul arzându-le o palmă peste obraz.

Autismul. Cartea citită pe jumătate

La vremea la care eu, plină de entuziasm și nerăbdare, îmi comandam pe internet cartea lui Alfie Kohn, “Parenting necondiționat”, tatăl meu îmi trimitea prin poștă o altă carte – tot despre parenting, pot spune acum – având titlul “Lasă-mă să-ți aud glasul – Povestea unei familii care a învins autismul” și scrisă de o femeie: Catherine Maurice. Mi-a spus să o citesc, mi-a spus că este povestea unei mame care, la fel ca și mine, s-a opus curentului care spune că unele boli sunt “incurabile”.

Am citit prima jumătate dintr-o suflare. Noaptea, în timp ce copiii dormeau, eu devoram pagină după pagină. Între râs și plâns, nu mă mai puteam opri. Episoade magistral descrise, gen doi părinți abia târându-se printr-un aeroport, unul cărând o stivă de bagaje iar celălalt doi copii țipând ca din gură de șarpe, amândoi agățați de corpul și așa într-un echilibru precar al mamei însărcinate, apoi momentul nașterii celui de-al treilea, când, în doar un singur paragraf, sunt desăvârșit punctate emoția și miracolul (Marc și cu mine ne-am privit extenuați. Noi, niște făpturi atât de imperfecte, reușiserăm cumva să aducem pe lume această nouă viață, perfectă, minunată mai mult decât pot spune în cuvinte, o inocență desăvârșită încredințată nouă. Misiunea de-al păzi și de a-l crește era, știam deja, una deloc ușoară, sarcina cea mai grea pe care ne-o încredința viața. Copilul acesta era deja “pe picioarele lui”, separat de mine și de Marc și totuși reflecta ce era mai bun în noi și reclama un efort neîntrerupt de a fi noi înșine… desăvârșiți. Amestecată cu ușurarea, epuizarea și bucuria din privirea mea și-a lui Marc era recunoștința nerostită, un “mulțumesc” spus celuilalt pentru a fi deschis această cărare luminoasă și grea, pentru a ne fi făcut unul celuilalt darul acestui copil…), totul îmbinat cu tragismul unei lupte din care nimeni nu a ieșit învingător – iată sumarul câtorva zeci de pagini care te aruncă dintr-o prăpastie în alta.

Apoi m-am oprit. La jumătatea cărții m-am oprit. Nici acum, după aproape două luni, nu-mi explic de ce. Nu-mi pot explica de ce, după un maraton dus de-a lungul mai multor nopți, brusc am decis că nu mai pot continua iar apoi, săptămâni la rând, de fiecare dată când am luat o carte în mână, am luat o altă carte. Poate că încărcătura cuvintelor a fost mai mult decât am putut eu suporta – poate că, prin comparație, m-am simțit mică. Poate că am simțit că efortul meu zilnic, lupta mea cu o boală la fel de “nevindecabilă”, este infim comparativ cu provocarea de a trăi, zi de zi, alături de un copil care este lângă tine doar fizic. Provocarea de a trăi dar, mai mult de atât, de a-l vindeca! Nu știu… dar cert este că, la fel de brusc cum am abandonat cartea și apoi evitat-o pentru o bună perioadă de timp, tot la fel de brusc am reluat-o. Dintr-o dată, am simțit nevoia să o termin. Știam care este finalul, însă probabil tot ceea ce s-a neliniștit în mine revenise la normal și aveam nevoie de restul confruntării… Și am citit-o până la capăt.

Concluzia la care am ajuns este că orice părinte sau viitor părinte ar trebui să o citească, pentru a înțelege că provocarea nu constă în a crește și educa niște copii normali, frumoși, sănătoși, dar care, accidental, mai sunt și năzdrăvani sau turbulenți, ci că adevăratul “parenting” este de face față, de a găsi soluții și de a rezista, oricât de mult timp este nevoie, în situații de criză. Mai mult decât atât, de a învinge acolo unde nimeni pare-se că nu învinge, de a (a)duce lucrurile acolo unde trebuie fără a lăsa restul lumii pe planul doi – pentru că familia înseamnă să fii acolo pentru toți, nu doar pentru cel care are o problemă!

… mă opresc aici, adresând însă tuturor un îndemn de a citi această carte. Cuvintele ar fi cu siguranță prea mărunte pentru a prinde întreaga ei lecție, dar pot spune că, acolo unde există un părinte și un copil, părintele are puterea să spargă munți. Și să despice ape.

***

M-am întors de mai multe ori chiar și din gândul de a scrie un articol despre această carte. Chiar și-acum, scriindu-l, știu că spune prea puțin din ceea ce aș fi vrut și ar fi trebuit să spună. Însă a explodat ceva din mine văzând un set de poze ale unui fotograf, tată al unui băiețel autist, băiețel ce i-a servit tatălui drept model pentru fotografii care surprind ritualuri autiste. Sunt imagini care pe mine… m-au sfâșiat. Pentru că latura estetică nu poate ascunde dubla tragedie – odată copilul, halucinant de pierdut și de SINGUR în lumea lui, apoi tatăl – un fel de spectator, privind copilăria (și viața ratată) a copilului său… din spatele aparatului. Echoliliaiată un proiect de trei ani. Trei ani la sfârșitul cărora, poate, printr-un efort permanent și terapie susținută, copilul ar fi putut să se cațere în copaci și să strângă mere în acea pungă. Iar în acea cutie poate că și-ar fi ținut colecția de mașini. Iar prin acea pâlnie ar fi turnat nisip într-o camionetă. Iar acel balon poate că l-ar fi aruncat în aer… Și ar fi râs…

echolilia_timothy_archibald_6 echolilia_timothy_archibald_5

echolilia_timothy_archibald_8echolilia_timothy_archibald_10

(sursa foto: http://youandsaturation.com/father-uses-photography-communicate-autistic-son/)