Animale de companie

În primul rând nu știu de ce se cheamă animale “de companie”. Cui ţin ele companie, pereților casei, în timp ce stăpânul lipsește 80% din timpul cât stă treaz? Sau altor animale de companie, în procentul de cam 2% din timpul pe care alege stăpânul să și-l petreacă în parc? Și zic “al altor animale de companie” în cazul fericit în care companionul e lăsat liber în ţarc și nu “plimbat” în lesă în sunetul unei discuţii amicale, de genul “hai odată, mișcă, unde te tot oprești?!”. Și, să nu uit, piesa de rezistenţă în materie de cât de mult poate fi un patruped răsfățat, alergarea de dimineață alături de stăpân, concept în care stăpânul transpiră și își consumă haotic puţina energie din corp, iar “sclavul” din binomul stăpân-animaldecompanie ţine pasul cu el, de nevoie, pentru că dacă se oprește să miroasă semnele trecerii altui nefericit, e iar apostrofat, stăpânul aleargă de parcă ar fi la sală, pe bandă, unde orice oprire fără apăsare pe buton poate rezulta în scene hilare, cazul bun, ori într-un cap fărmat. Cazul celălalt.

Mâncarea. Și vorbesc aici despre patrupedul hrănit prost. Mâncare ieftină. Dar stăpânul găsește reconfortant gândul că suplinește calitatea prin cantitate. Și iată de ce prin parc se mișcă greoi și respiră la fel fiinţe în formă de peștele-balon. Overfed but undernourished, vorba unui articol despre paradoxul obezităţii. Deci: dacă ţi-ai luat un animal care să-ţi ţină companie (când dormi…), hrănește-l regește. Ca pe un copil. Dar nu unul făcut din greșeală, la beţie, ci unul pentru care ai fi apelat inclusiv la fertilizare in vitro, dacă altfel nu mergea.

Numele. Eu inţeleg perfect cum e să-i dai unei pisici bengaleze nume de prințesă indiană sau chiar și unei tomberoneze, cum am făcut mama și cu mine acum mulţi ani, dar nu inţeleg de ce pe un câine de dimensiunea unei veveriţe-pui și de un curaj asemenea îl poate chema (doar) Ares. Serios acum, merita mai mult. Și să nu uit de Oscar, buldogul francez. Boticul lui e de Oscar, la fel ca al Angelinei Jolie, e ok. Așadar ne botezam companionii ca să le arătăm altora reminescenţele de cultură din clasa a 3-a, când ne citea doamna despre Olimp, sau ca să ne dovedim spoiala de umor și spiritul ludic, asta pentru că sigur nu-i vom trata ca pe niște zei și la fel de sigur nu ne vom juca prea des cu ei, la modul tăvălit prin iarbă și aruncat mingiuţa până se plictisesc. Nu.

Concluzia ar fi că nu-mi plac posesorii de animale. Dacă aș avea o baghetă magică, aș face un hocus-pocus și i-aș transforma, pentru o zi, în “posesiile” lor. Și mai vorbim apoi.

Frumos ca o fată

Frumoși ca niște fete, de fapt. Așa sunt băieţii mei. Într-o primă fază, când imi spunea cineva că oau, ce fete frumoase am, mârâiam că sunt băieţi și mă minunam cum un păr mai lung determină genul de parcă hainele cu supereroi, genunchii juliţi și … (ăăă, nu mai știu ce-ar mai fi, mie una mi se pare că arată a băieţi, fără tăgadă, chiar și când poartă agrafe și tricouri cu portocaliu, galben și roz) n-ar mai conta, acum însă când imi spune cineva că-s fete o iau cu încântare, da, sunt frumoși de parcă-s desenaţi și vor crește să fie superbi. Punct.

Ei bine și azi în parc îi urc în balasoar și se urcă și o fetiţă și cum ăștia mici trebuie mereu să se numere unii pe alţii și să facă tabere, zice că în balansoar sunt două fete și un băiat. Mă gândesc că s-a referit la cel mic, care are zulufi și s-a nimerit și cu un tricou în culori pastelate, dar nu, ea se uită la Bogdan. La care copilul reacţionează scoțându-și repede agrafa din păr (da, are agrafă, ca să i-l pot lăsa lung, așa cum îl are Thor, fără să arate în perioada intermediară precum căţeii aceia care nu văd pe unde merg) și urcându-se pe lanţuri, trebuie să o impresioneze doar! Și în timp ce el dădea un adevărat spectacol și-i dovedea că e bărbat, mai mult, însuși Spiderman, micuţa care arăta de parcă ar face zilnic zumba cu Lorde pe fundal (asta n-are de-a face cu textul dar se leagă de o chestie pe care am văzut-o puţin mai devreme și care mi s-a părut comică) se uită mai bine și la cel mic, el la ea, iar eu cu temere la toţi, acum dacă mi-l face și pe ăsta să se caţere pe lanţuri ca să o convingă că e băiat, nu știu zău ce mă fac… Poate să îi zic că da, are dreptate, ba chiar mai mult, sunt trei fete in leagăn. Și că trebuie să se dea toate ca la pension. Regulamentar.

20150717_104135__1437123540_109.166.129.24320150717_104155__1437123591_109.166.129.243

Mintea drobului de sare

Ieri seară în parc întâmplarea a făcut să ne întâlnim iar cu doi băieței care mie îmi plac foarte mult. La o primă vedere, mi-au plăcut pentru că sunt mereu foarte dezbrăcați. Adică unde acum, la mijloc de noiembrie, fără să fie gerul bobotezei și nici zăpadă sau vânt sau cine știe ce alt fenomen de nesuportat, copiii sunt în general extrem de gros îmbrăcați, cei doi despre care vorbesc nu au nici măcar vreo vestă pe ei. Aseară de exemplu erau cu niște bluzițe subțiri, descheiate, plus capul descoperit. Eram și noi destul de subțire îmbrăcați, dar nici pe departe așa.

Apoi îmi plac pentru că sunt … atomici. Nu știu ce alt cuvânt i-ar putea descrie mai bine. Sunt și ai mei precum argintul viu dar cei doi despre care vorbesc îi întrec. Cu mult. Și până aseară, nu i-am văzut niciodată cu vreun părinte atașat. Adică sunt lăsați de capul lor, să alerge, să zburde cât și pe unde au ei chef. Nu stă nimeni în coasta lor să-i strige înapoi, să-i certe de ce s-au îndepărtat și toate celelalte plăci de care orice adult “responsabil” ajunge, în timp, să abuzeze.

Și trei, îmi plac pentru că vorbesc foarte dezlegat. Nici pe departe chestii însușite de la cei mari, cuvinte pretențioase și fraze formate de alții în mintea lor. Cei doi năzdrăvani au un limbaj al lor, al copiilor, departe de ei frica de-a-și arunca sudălmi și de-a zice exact ce gândesc unul în legătură cu celălalt. Și în legătură cu ceilalți. Iar unde alți părinți care stau ca vulturii pe lângă odoarele lor ridică din sprâncene și evident că gândesc “vai, dar ce needucați sunt”, mie cei doi mi se par extrem de liberi și spontani și neîncorsetați. Și foarte bine formați. Ceea ce întrece cu mult noțiunea de EDUCAȚIE.

Ei bine și aseară, cum spuneam, i-am văzut și pe părinți. Pe unul dintre părinte, adică mama. Care mamă (așa mi-am dat seama care e) la un moment dat l-a prins pe unul dintre băieți și l-a muștruluit pentru că (hihihihihihi!!!) bezmeticului îi trecuse prin cap să facă pipi nu la copac, cum cere codul nescris al parcului, ci pe o bancă, stând în picioare pe mânerul ei. I-a pus copilului șervețele în mână și i-a spus să șteargă totul până ce e uscat, pentru că sunt oameni care vor veni și se vor așeza! Am admirat-o de o mie de ori pentru că nu s-a uitat o clipă în jur, oare cine o vede, oare ce vor spune oamenii, vai ce rușine i-a făcut copilul ei și alte prostii pe care oamenilor educați-civilizați-și-extrem-de-bine-crescuți le gândesc în situații asemănătoare. Ea și-a văzut de copil, de îndreptarea greșelii lui copilărești (hihihihihihhihihi!!) și apoi s-a întors la ceea ce făcea. Adică între două ture de-ale celor mici cu trotineta să le mai dea niște apă și-apoi să-i lase iar în legea lor.

Și încă un episod relevant. Copilul meu cel mare, care se prinsese și el în alergatul și bezmeticeala lor, nemulțumit că unul dintre cei doi l-a agățat, în trecere, cu trotineta, l-a bruscat. L-am luat de mână și i-am explicat că a fost din greșeală și ca atare se impun niște scuze (apropo de comportamentul educat, aici prin opoziție cu cel neimpus și spontan), apoi după ce el și-a spus placa lui (adică pe-a mea) m-am prezentat și eu la mamă c-un steag alb. La care ea mi-a răspuns, amuzată, “Ei, nu-i nimic, doar sunt copii!”. M-am strâns în sinea mea. Are perfectă dreptate. Da, sunt copii. Își construiesc lumea după regulile lor, reguli pe care noi, mai toți, în calitate de părinți penibil de exagerați, le facem și desfacem având mereu drobul de sare în cap…

Și mergând mai departe cu gândurile în legătură cu cei doi și mama lor, realizez că pentru un ochi neatent și plin de prejudecăți ea pare cu siguranță denaturată, adică ține copiii dezbrăcați, nu le educă limbajul, îi lasă să se îndepărteze nepermis de mult (nepermis în cazul ei însemnând în afara razei vizuale acolo unde pentru alții înseamnă la jumătate de metru de piciorul lor) și tot așa. Nu-i așa. Nu-i așa deloc. Vorbim despre niște copii care deși au doar vreo 5-6 ani știu să se îndepărteze și apoi să întoarcă de unde au plecat. Cărora nu le e frică să se exprime. Copii care sunt îndrăzneți. Copii care comunică după cum le dictează mintea lor. Copii care nu sunt plângăcioși. Și nici gălăgioși doar pentru a atrage atenția și a se face ascultați. Vorbim despre niște copii liberi. Mai târziu, adulții perfect echilibrați.

De învățat.

Soapbox. Aripi

Duminică, pe Calea 13 Septembrie, cei de la RedBull organizează un eveniment în genul flugtag-urilor de acum câțiva ani. Presupune tot oameni care să se arunce, mai mult sau mai puțin, cu capul înainte, doar că abracadabrantele vehicule de zbor lansate cu ceva vreme în urmă în Dâmbovița sunt acum înlocuite de vehicule fără motor lansate la vale. Din nou, un fel de “scapă cine poate…”

Vom merge și noi, cu siguranță. Am fost și la Flugtag, probabil pentru că suntem dintre cei pe care ideea de inconștiență, mai mult sau mai puțin controlată și controlabilă, îi încântă… Plus orice deplasare cu viteză. N-om fi având noi, cei mari, cursiere, dar știm cum arată fața unui copil lansându-se cu trotineta Razor pe pantele din parc! Când nu RedBull îi dă aripi, ci pur și simplu nebunescul vitezei și, desigur, panica celor pe care îi lasă, strigând disperați, în spate. Cu cât mai în spate și cu cât mai repede, cu-atât mai bine!

Deci, 14 septembrie, ora 13, Calea 13 Septembrie. Acces liber. Acces liber la înțelegerea ideii de soapbox și la neînțelegerea multor alte idei care, cu siguranță, vor încolți în mintea celor mici!

Un fel de prăbușire iminentă. Pe care noi, maturi dar cel puțin la fel de inconștienți, o încurajăm… :-D

***

FYI, alternative decente pentru soapbox, pe biciclop.eu.

image

Pizza. Nimic mai simplu.

Copiii mei adoră pizza. Nimic nou, cui nu-i place?

Și le-o prepar în două variante, astfel:

- 1 -

Ca la carte, însemnând așa;

- 500 de grame de făină. Integrală. Ecologică. Ideal spelta,

- 250 de mililitri de apă călduță – nici prea prea, nici foarte-foarte,

- drojdie, cât o nucă,

- 5-6 linguri de ulei de măsline,

- sare – roz, neapărat din cea roz!,

- busuioc, uscat.

Aluat frământat într-o bilă și lăsat la frigider pentru jumătate de oră sau chiar trei sferturi, dacă nu lucrez sub presiunea timpului. Timp având la mine forma celor patru ochi care sunt mereu pe mine, a celor patru mâini care deschid, trag, se agață și a celor două corpușoare ale căror burtici așteaptă nerăbdătoare să fie umplute…

Aluatul apoi scos, presat, modelat și mai mult sau mai puțin frumos așezat pe foaia de copt.

Sos: roșii bine-bine coapte, curățate sau nu de coajă, mixate cu busuioc, cimbru, sare, piper și boia. Dulce.

Topping? Minim. Blatul și sosul fac pizza, vă rog, nu-mi spuneți altceva!

Succes garantat.

- 2-

Folosind soluții de back-up, așa:

(Încep prepararea ei încă din parc.)

– “Mama, vreau pizza azi” (și vine și vocea din fundal: “Pi-ta, pi-ta, ma-mi, pi-ta!”)

– “Mâine, dragostea mea, am uitat ieri să iau făină…”

– “Ba nuuuuuu, vreau aaaaaazi!!!!” (și vine iar vocea din fundal, acum direct pusă pe chițăială…)

N-am timp pentru toate. Să mai stau și-o oră la tobogane în parc, apoi să trec să cumpăr și făină, apoi să aștept aluatul să “crească” la frigider, apoi să devină blat crocant la cuptor… (azi) pur și simplu timp nu am.

Am însă telefon și locuiesc în patria pizzei livrate la domiciliu. Livrare rapidă, blat la alegere, topping la alegere, sos la alegere, desert la alegere, băutură la alegere, reducere, plata cu cardul, curier amabil, pliant promoțional… pot cere oare mai mult?!

Comand pizza deci, ca o a doua “variantă de preparare”. Și mă pregătesc pentru avalanșa de întrebări ce obligatoriu va urma: “Mama, dar pizza ta de ce nu e perfect rotundă?”, “Mama, dar pizza ta de n-o scoți în cutie?”, “Mama, dar ție de ce-ți ia atât de mult timp să o faci?”, “Mama, dar mâine mai faci una tot așa?”… :-D

image

Casa de care am nevoie (partea a 3-a). Bucataria

E dimineață. Pun năut la fiert. În timp ce fac una-alta prin casă, mai trec prin bucătărie, văd că a dat în clocot, dau focul la minim și-mi văd în continuare de treabă.

Copiii cer pe-afară, ei sunt precum cățeii. Și nu vor la noi în parc, vor în Herăstrău. Și mă gândesc c-ar fi cazul s-o pornim atunci mai devreme, ca să nu ne prindă căldura din miezul zilei pe drumuri. Îi îmbrac, pornim.

Mergem la primul loc de joacă. Apoi li se face sete. Hai să căutăm o cișmea. Ne oprim la un al doilea loc de joacă, care-i chiar pe lângă cișmea. Mai stăm și acolo, apoi mergem să vedem păunii cei dezpănați, apoi lebedele negre, mai stăm și pe la capetele din Uniunea Europeană și apoi le vine ideea să ne plimbăm cu vaporașul. Sunt istovită deci accept. Cu bucurie!

Luăm bilete, urcăm. Începe plimbarea. Și-n timp ce mă moleșesc și profit de clipele în care nimeni nu îmi cere nimic, realizez brusc imposibilul devenit posibil: am uitat năutul la fiert, pe aragaz!

Intru în panică, dar ce să fac, să-i cer pilotului de navă să… tragă pe dreapta ca să coborâm?! Sau să sărim din mers și să înotăm, ce să fac?! Îmi și imaginez apa toată evaporată, năutul fumegând, bucătăria afumată, n-am lăsat hota pornită, n-am nici măcar una funcțională, darămite o bucatarie profesionala dotată cu tot ce trebuie de la senzori de fum un expresor de cafea care să-mi toarne, de la sine putere, licoare cu proprietăți de ceas deșteptător. Unul dotat cu reminder!

Într-un final, debarcăm. Alerg, creând probabil o imagine de-a dreptul bizară – iată o mamă despletită cu un copil de gât și unul de mână și-n ochi c-o privire bolnavă! – spre ieșirea dinspre Kisseleff, iau primul taxi, tot într-un suflet până acasă… Pentru că dacă trei ore de absență n-or fi aruncat casa în aer, cu siguranță câteva minute în plus o vor face!!!!

Dar cum totu-i bine când se termină cu bine, acasă situația nu e nici pe departe atât de dramatică. Dezbrac copiii, șterg ce e de șters, strâng ce e de strâns, aerisesc, îmi promit să urmez sfatul unui prieten care-mi spunea de o asigurare de casă, și pentru că cei mici chițăie că vor mâncare, tartine, fac tartine iar când încep protestele că felia de roșie e prea groasă, cea de brânză prea subțire îmi trec pe lista fictivă de must-have&buy un feliator profi. Pe lângă o hotă. Și pe lângă o altă masă, mai mică. Și pe lângă o etajeră-dulap. Și lista poate continua.

Surprinzătorul bulevard Primorski

Drept este că nici nu am călătorit foarte mult, dar faptul că de-a lungul unui singur bulevard poți găsi muzee, un teatru, un sediu al marinei, hoteluri, terase, restaurante, un parc imens, sedii de bănci, acces spre o zonă (deloc neglijabilă!) de promenadă, acces spre plajă și faleză, relicve dintr-un fost port, administrația a nu-știu-ce, un consulat, o fostă școală, o capelă, mi se pare un lucru demn de consemnat! Și vorbim aici de un bulevard îngust, cu doar două benzi, deci nimic spectaculos sau care să te facă să te aștepți la atâtea lucruri de văzut și colindat de-a lungul lui!

De reținut, după o primă zi: un restaurant care se cheamă la măicuțe, amenajat în ceva ce aduce cu o biserică, loc unde mâncarea este dumnezeiască – pe drept cuvânt! – și parcul imens despre care scriam mai sus, parc care te surprinde cu spectacole de teatru de păpuși, dansatori, cântăreți de jazz, expoziție de fotografie, skaters, un tip care doar cu niște tuburi de vopsea face niște desene cel puțin spectaculoase, un loc care este o replică a reliefului Mării Negre și unde hoarde de copii se cațără și se dau ca pe tobogan, o cișmea pentru copii, focuri de artificii… suficient pentru a ne face, de la mic la mare, să ne bucurăm că, de această dată, am ales să venim în Varna!

WP_20130824_035 WP_20130824_029

WP_20130824_030   WP_20130824_034

WP_20130824_051WP_20130824_056

WP_20130824_062  WP_20130824_060

WP_20130824_059 WP_20130824_068