Ciuc & Joe

Ce vreți să mâncați la prânz? Pizza. Bine, pizza (iar). Și am făcut o pizza care le-a depășit pe toate cele de până acum. Sosul, sosul mi-a ieșit delicios, pe lângă ce pun de obicei (roșii, sare, piper, fulgi de drojdie inactivă, cimbru) am pus și usturoi. Splendid. Și, la masă fiind, în timp ce ne minunam, mă lovește o poftă de… bere. Eu, imaginea-traiului-sănătos-fără-compromisuri, aveam poftă de bere. Am stat și am rumegat ideea, m-am gândit că poate e doar așa, o poftă ce trece pe măsură ce mănânc, dar nu, nu trecea, dimpotrivă, numai la asta mă gândeam. Mă uit la cel mare și-l întreb dacă are grijă de cel mic până dau eu o fugă la nenea Florin. Are. Îmi trag pe mine un hanorac, sar în cizme, iau bani și dusă sunt. Bat la ușa lui nenea Florin, ușa de sus, de la 10. Nu răspunde. Mă gândesc că a coborât deja la magazin, deși nu-i încă două. Cobor la parter. Bat și acolo, trag cu urechea, nu se aude. Insist cu cioc-cioc-ul în timp ce mintea mea deja strigă Neneeeeeeaaaaa Flooooriiiiin, deeeeeschiiiideeeeeți, vreeeeeeeaaaauuuu beeeeereeeeeeeeeeeeeee!!!! Nu-mi deschide nimeni, mă pleoștesc. Pentru câteva fracțiuni de secundă doar, pentru că pare-se că pofta își fabrică propriile șiretlicuri. Ies val-vârtej din bloc, nu mă mai gândesc că i-am spus copilului că merg doar până la nenea Florin, sunt pornită să merg până-n pânzele albe.

Și merg. Până la bodega-magazin de la colțul străzii. Intru. E nenea. De obicei e o tanti. Mă știu și cu ei, intrăm mereu să luăm șervețele sau arpacaș, în drum spre parc. Îl întreb dacă are bere fără alcool (poftim?! nu vreau fără alcool!!!). Are. Sau, nu, lăsați, iau cu alcool. Se uită la mine ciudat, cred că după ce că nu pricepe de ce-s fără băieți, îi e și foarte dificil să mă vadă ca pe un cumpărător de bere. Cu alcool. Aleg un Ciuc (dintre Ciuc și Golden Brau, nu dintre Amstel și Guinness, desigur), întreb cât costă, e 3,50, dar cu sticla ce facem? Cum … adică…. ce facem? (Dă-mi sticla aia că moarte de om fac!!!!!) Păi s-o aduc înapoi, da? Da, da, o aduc înapoi, o beau și aici la masă cu bețivii, dar numai dă-mi-o odată!! – îmi vine să-i spun, dar mă limitez la a mă bucura că mi-a încredințat-o și ies triumfând cu ea. Ies și fac trei pași și-mi dau seama că na, copilul cel mare a rămas ca babysitter, deci merită și el ceva. Mă întorc, nenea face ochii mari. Întreb dacă are Mars. N-are Mars. Are doar Joe și Poiana. Joe! Cer două napolitane, plătesc, ies, alerg. Intru în bloc, urc în lift, mă uit în oglindă. Am o față fericită și făină prin păr. Minunat. Probabil încă un motiv pentru care nenea de la bodegă se uita ciudat.

Acasă, baby și babysitter-ul așteptau cuminți. Înmânez napolitanele, le zic că e cu ciocolată, se uită entuziasmați, cum e, mami, cum e?! (na, ciocolata care se face acasă nu e ambalată așa…), încep să mănânce, eu mă așez cu berea mea. Dau s-o desfac. Cu un cuțit, desfăcător n-am. Nu merge. Mă panichez. Mă gândesc să-i sparg gâtul și să o strecor, leșin dacă nu o beau! Îmi amintesc de un briceag. Trimit copilul cel mare să mi-l aducă din ascunzătoare (e și acela o comoară, alături de niște nasturi sidefați și o cutie plină cu monede de 50 de bani), mi-l aduce, încerc, nu merge. Ok, o sparg. Caut prin sertare un cuțit mai sănătos, dau peste un tirbușon (slavă ție, doamne!) dotat cu un capăt pătrat. Desfac berea, mă afund în scaun, beau. Cu capul mare, pun o pâine la copt. A ieșit… interesant.

(Pentru iubitorii de rafinament, aici e o selecție de vinuri fine. Eu rămân la sucurile proaspete. Și, ocazional, la câte o bere. Ciuc, pentru că la colț nu prea au altceva…)

Dragul meu corp, te rog…

Dragul meu corp,

Îți scriu acest mesaj în speranța unei mai bune înțelegeri. Încep prin a-ți spune că sunt fericită să te am într-o minunată stare de funcționare, dar totuși, te rog dă-mi voie să te întreb și să-ndrăznesc să-ți cer unele lucruri…

Primul ar fi… legat de forța gravitațională. Te rog spune-mi de ce ai lăsat ca anumite părți din tine să o pornească într-o direcție descendentă deși eu am cumpărat pentru tine cele mai fistichii și promițătoare echipamente de protecție și susținere, fie că a fost vorba de plimbările zilnice, fie de ocazii speciale. Primăvară, vară, toamnă, iarnă, te-am ajutat cu sârme, bureți și prinderi versatile, deci te rog spune-mi de ce tu, pe mine, m-ai lăsat la greu… Iartă-mi nerecunoștința și îndrăzneala, dar haide să facem un târg: dacă eu îți promit pentru această vară un absolut-superb costum de baie, dar nu unul oricum, ci un costum de baie intreg, care să-ți flateze și alte părți pe care tu, indolent și nereceptiv la veghea mea constantă, le-ai tratat cu lipsă de grijă și respect, îmi promiți și tu că vara viitoare eu voi putea, în al nouălea cer de fericire fiind, reveni la minimalistele și atât de încântătoarele triunghiuri prinse pe o ață?

Al doilea lucru ar fi cel legat de numărul de centimetri din talie, care talie și care număr de centimetri refuză să dea înapoi spre magicul număr 60, oricât de mult te-aș munci, masa și oricât de puțin aș mânca… Deci haide să mai facem o învoială: deci dacă eu, plusând la promisiunea de mai sus, te voi cuprinde și alinta în corsete cum nimeni n-a văzut, vei face tu oare efortul de-a transforma pâinea rotundă și pufoasă a mijlocului meu în splendida baghetă franțuzească?

În așteptarea răspunsului tău, rămân în continuare atașată ție, sclava ta pe vecie și pe nedrept tributară hachițelor tale…

Semnat,

Mintea cea lucidă și (poate) mult prea pretențioasă