Plural

Azi copiii vor ouă Kinder. Normal. Ciocolata raw nu e în formă de ou, n-are surpriză, n-are ambalaj foșnitor iar dacă are, tot nu foșnește la fel. Zic da. Am trecut de ditamai boala deci azi le fac pe plac. Cel mic e în extaz. Îmi explică ce surpriză vrea (hazard? la trei ani? neeeah), îmi arată pe degete câte vrea, câte pentru Bogdan, le adună, se asează, numără și pe degetele de la picioare, și pe ale mele, e fericit, e tot o lumină. Negociem. Și într-un final cădem de acord să fie câte “doi ouă” pentru fiecare. Îl las să ţopăie bucuros și să tot zică de “doi ouă” până ce terminăm noi, ceilalți doi, de ne distrat, apoi îi spun că “două ouă” ar fi mai aproape de consensul general. N-aude, e prea încântat de ouă și de surpriza ce siiiigur îi va cădea. Într-un final, informaţia se lipește de el. Tace câteva secunde după care își reia alergătura și tumbele strigând că vom lua “dooooouă ouuuuuuu”. Sigur.

Iar acum stau la coadă la casă cu patru ouă în mâna și încă nu știu ce variantă îmi sună mai drag, “doi ouă” sau “două ou”, și-abia aștept să-l văd cum le va desface cu mânuţele lui minuscule și nerăbdătoare, cum se va unge tot, cum va vorbi non-stop în timp ce mănâncă și, bineînţeles, motocicletele ce clar îi vor pica.

Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina

Răsturnarea ideii de cofetărie

Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață iar săptămâna minunată de luni, am început ziua mergând la cofetărie. Dar nu la orice cofetărie, ci la o cofetărie raw-vegan. Mai precis, la cofetăria Ostraw Vegan, cofetărie despre care aflasem zilele trecute și care, din imaginile de pe site-ul Ligiei Pop, mi se păruse un loc uriaș adăpostind o lume gen alice în țara minunilor…

Ei bine, cofetăria nu este nici pe departe uriașă, dimpotrivă, este minusculă, dar acest lucru devine irelevant odată ce începi să guști…

Și-am gustat și-am tot gustat… Bomboane cu ovăz și merișor (au devenit preferatele noastre!), cu prune și cu nuci, cu ghimbir, cu cânepă, apoi pătrățele de ciocolată, tort, înghețată, sunt toate acolo… SPLENDID! Iar faptul că un copil ce până mai deunăzi mânca ouă Kinder, batonașe de ciocolată, jeleuri, bombonele și mai era și familiar cu gustul prăjituricilor de la Ana Pan a fără acceptat fără rezerve schimbarea, spune foarte multe despre ceea ce se poate face îmbinând, cu simplitate, nuci, semințe, fructe, vanilie, miere, scorțișoară, cacao sau alte ingrediente a căror denumire, origine și întrebuințare îmi sunt (încă) străine…

Concluziile ar fi că se poate, că este simplu, că este la îndemâna oricui. Pentru că eu una, deși am tot făcut înghețată raw-vegan, nu mi-am imaginat că se pot face bomboane și tort care să mai fie și comestibile! Da, recunosc, obișnuită fiind cu… obișnuitul, până astăzi am trăit cu impresia că nu poate exista desert delicios în absența laptelui, oului, a zahărului și a untului, a dospitului, fiertului sau coptului…

Și încă o notă importantă: cele trei tăvițe pe care le-am mâncat cot-la-cot nu ne-au lăsat cu senzația aceea de oare ce-o fi fost în capul nostru de am mâncat atât?! ci cu o stare de bine și, foarte important pentru noi, glicemia lui Bogdan a stat în parametri, deși dulciurile pentru “diabetici” le-am apreciat doar din ochi, în catalog! Smile

1 2 3

4  5

6 7

9 10

16 13