Dintr-un moment în altul

“Destination vs. direction. The distinction is subtle. A destination is a clear-cut thing; direction is intuitive. A destination is something outside of you. Direction is an inner feeling. You can feel it, you cannot know it. On the other hand, you can know destination but you cannot feel it. Destination is in the future. Once you set it, you start manipulating your life towards it. By fixing a destination your future is no longer a future, it is no longer open. Now you have chosen an alternative. Direction is something alive, is the moment. It knows nothing of the future, but it throbs, pulsates. And out of this pulsating moment the next moment is created. Not by any decision on your part but just because you live this moment and you live it totally and you love this moment wholly and out of this wholeness the next moment is born. It is going to have a direction. And this is not imposed by you, it just happens. So… Direction? One simply lives the moment in deep trust that life will decide. One lives the moment so totally that out of this abandon a freshness is born. And the future starts taking shape. But this shape is not forced into being, it is earned. And that’s it’s beauty.”

(“Intuition. Knowing beyond logic.”, citită hmmm… acum aproape un an. Perioada Osho.)

Non-violența e pentru mai târziu

Dimineață echipam copiii pentru grădiniță. Îi înmânez celui mare niște blugi noi, genul slim-fit, și-i trage pe el și în timp ce eu mă uitam cu coada ochiului admirativ – sunt modestă, foarte modestă din fire, dar nu pot să nu mă umflu în pene că l-am reuși ca pe-un zeu! – el începe să execute niște lovituri cu piciorul prin aer. Cât mai sus. Îl las să-și ducă la bun sfârșit numărul de kickboxing, eu mă ocup de cel mic. Tot mai concentrat pe mișcări și tot mai serios, copilul se luptă cu personajul invizibil și e tot mai hotărât să-l pună la punct/pământ. Sau ce-o fi. Scârțâind, niște rotițe încep să mi se învârtă. Da, azi are dansuri. Dar parcă samba și cha-cha au pentru spectacol și nu streetdance. Deși ce face el acolo numai streetdance nu e, ci capoeira și nu la modul impresionant și demonstrativ, ci tot mai violent. Bun. Îl mai las așa, mă mai gândesc, încă nu întreb. Aștept. Și după vreo câteva minute se suceli și răsuceli, se întoarce la mine roșu la față și-mi zice că nu poate merge cu blugii aceia pentru că nu se poate mișca bine în ei. (Nu te poți mișca bine în ei? Păi încă un pic și ajungeai la tavan, micule derbedeu!) De ce nu te poți mișca bine în ei? Mami (e iritat că nu pricep) nu pot ridica destul de sus și de repede piciorul! Dar de ce trebui să-l ridici? La grădi nu stați pe scăunele sau pe jos? Ba da, dar… nu pot. (Fac jocul mai departe). Crezi că la dansuri nu poți? Cade în capcană și se luminează la față. Da, da, la dansuri nu pot! Păi ia arată-mi și mie cam cum vă mișcați. E între ciocan și nicovală. Știe că am văzut ce dansuri face acolo și mai și știe că îl las să facă orice numai să nu-mi spună minciuni (Osho & bunica mea, nu neapărat în astă ordine, rule!). Îmi arată, cu ochi rugători. De fapt imploratori. Te rog mami dă-mi alți pantaloni pentru că în ăștia nuu… pooot… săăă-l… baaat… peee… Raaaareș!!! Știam, fiule, știam… Și-i dau alți pantaloni.

Da, îi dau. Cred că în orice grup de copii există cel mare și grăsuț (de dragul textului am exagerat în minus aici) care îi intimidează pe toți cei din jur. La șase ani și între băieți, forța fizică face regulile. Nu îl încurajez să se bată, despre asta am mai scris, dar îl încurajez să stea pe picioarele lui. Aș zice că non-violența e pentru un pic mai târziu.

(the test of time)

In ancient times, I have heard, a hawker of hand-fans used to pass by the palace of the king every day. He used to brag about the unique and wonderful fans he sold. No one, he claimed, had ever seen such fans before.

The king had a collection of all sorts of fans from every corner of the world and so he was curious. He leaned over his balcony one day to have a look at this seller of unique and wonderful fans. To him the fans looked ordinary, hardly worth a penny, but he called the man upstairs anyway. The king asked, ”What is the uniqueness of those fans? And what is their price?” The hawker replied, ”Your Majesty, they don’t cost much. Considering the quality of these fans, the price is very low: one hundred rupees a fan.” The king was amazed. ”One hundred rupees! This paisa-fan, this penny-fan, is available anywhere in the market. And you ask a hundred rupees! What is so special about these fans?” The man said, ”The quality! Each fan is guaranteed to last one hundred years. Even in one hundred years, it won’t spoil.” ”From the look of it, it seems impossible it can even last a week. Are you trying to cheat me? Is this outright fraud? And with the king, too?” The vendor answered, ”My Lord, would I dare? You know very well, sir, that I walk under your balcony daily, selling my fans. The price is one hundred rupees a fan, and I am responsible if it doesn’t last one hundred years. Every day I am available in the street. And, above all, you are the ruler of this land. How can I be safe if I cheat you?”

The fan was purchased at the asking price. Although the king did not trust the hawker, he was dying of curiosity to know what grounds the man had for making such a statement. The vendor was ordered to present himself again on the seventh day.

The central stick came out in three days, and the fan disintegrated before the week was out. The king was sure the seller of fans would never turn up again, but to his complete surprise the man presented himself as he had been asked to – on time, on the seventh day. ”At your service, Your Majesty.” The king was furious. ”You rascal! You fool! Look. There lies your fan, all broken into pieces. This is its condition in a week, and you guaranteed it would last a hundred years! Are you mad, or just a supercheat?” The man replied humbly, ”With due respect, it seems My Lord does not know how to use fans. The fan must last for one hundred years; it is guaranteed. How did you fan?” The king said, ”My goodness. Now I will have to learn how to fan too!” ”Please don’t be angry. How did the fan come to this fate in just seven days? How did you fan?” The king lifted the fan, showing the manner in which one fans. The man said, ”Now I understand. You shouldn’t fan like that.” ”What other way is there?” the king asked. The man explained, ”Hold the fan steady. Keep it steady in front of you and then move your head to and fro. The fan will last one hundred years. You will pass away but the fan will remain intact. Nothing is wrong with the fan; the way you fan is wrong. You keep the fan steady and move your head. Where is my fan at fault? The fault is yours, not that of my fan.”

(fragment din From Sex to Superconsciousness, Osho)

360 de grade

Azi, un altul dintre multele drumuri făcute așa: eu precum păstorul sau câinele de pază și copilul precum oaia. Cea veșnic rătăcită. Pornim. Pornim însemnând că facem doi pași de la ieșirea din bloc și apoi ne oprim. Prima oprire dintre cele care vor urma la fiecare doi pași. Ne oprim să se uite la un gard, la o frunză, la un găinaț, la un pufulete scăpat din punga altui copil care pariez că mergea tot cam așa, la o mașină murdară, la una curată, la o treaptă, la o rampă, la o altă intrare în bloc, la nene de la chioșcul de ziare și reviste cu spiderman și hellokittty, la intrarea la Mega Image (îi iau și lui pufuleți? azi ne grăbim tare de tot, scumpul meu mic, te rog, hai…), la bancomat, la o spărtură dintr-un zid, la un trotuar spart, la aprozar, la alt chioșc de ziare, la alt bancomat, la covrigărie (dacă n-a luat mami pufuleți sigur îmi ia de-aici ceva!), apoi se răzgândește și schimbă direcția, îl întorc, o schimbă iar, mie îmi vine să-i fac ca-n joaca aceea de când eram noi mici și ne țineam mâinile la ochi și alt copil ne învârtea și ne tot învârtea până ce deschideam ochii și oricum nu mai conta cum stăteam și în ce direcție porneam, mai mergem așa, cu el tot oprindu-se, eu tot grăbindu-l până ce se așează în fața mea și ridică mânuțele. A obosit de-atâta drum, vrea în brațe. Cred și eu că a obosit, doi pași înainte, cinci în lateral, trei înapoi, e ca și cum în timp ce eu am mers o stație de autobuz el a străbătut tot Bucureștiul. Și nu perpendicular. Îl iau, Și urmează bucata lipsă din secvența stânga-dreapta-înainte-înapoi-jos (am uitat cred să scriu partea cu căzutul, care se întâmplă cam la fiecare trotuar). Bucata cu uitatul pe sus. Se uită în sus, doar restul spațiului din jurul lui a fost deja analizat. Mi-arată urme de la avioane, comentează dacă sunt mici sau mari, întreabă unde-i elicopterul azi (îi zic că doarme, așa cum va face și el la prânz, să nu cumva uite, da?), îmi spune când e verde la stop, se interesează de o reclamă din vârful unui bloc. Cum ar veni, un om(uleț) care trăiește existența la 360 de grade. Plenar. Îmi fac o notă în minte, printre altele zice să nu mai merg precum o mașină, de la A la B și atât. Începând chiar de mâine să merg și eu văzând ce-i jurul meu. Să merg CONȘTIENT, vorba lui Osho. Voi merge. Dacă nu mă voi grăbi să ajung undeva, iar.

Trucuri

“Un maestru zen și-a întrebat discipolul:

Ce e Dumnezeu?

Discipolul s-a înclinat și a rămas tăcut. Maestrul l-a binecuvântat și i-a zis:

E bine. Mă bucur.

A doua zi, maestrul l-a întrebat din nou:

Ce e Dumnezeu?

Sigur că acum discipolul știa exact ce are de făcut așa că s-a înclinat, a făcut o plecăciune și mai adâncă decât în ziua precedentă, a rămas tăcut, ba chiar a închis ochii. 

Maestrul însă l-a pocnit zdravăn în cap, zicându-i: Nătărăule!

Discipolul a fost uluit și a întrebat: Dar ce s-a întâmplat, ieri ai fost atât de mulțumit, iar răspunsul meu a fost tot același! Ba chiar răspunsul de azi a fost mai reușit decât cel de ieri!

Maestrul i-a zis: Tocmai aici e greșeala. Ieri a fost ieri, azi e azi. Tu nu faci decât să repeți o formulă învățată pe de rost. Nu mai ești spontan. Nu mai ești responsabil. Acum ai învățat trucul.”

Morala: răspunsurile fixe sunt un șiretlic social.

Neascultarea. De la Pinocchio & co la Osho

Neascultarea copiilor se pedepsește. Iată mesajul cu care crește fiecare generație. Subtil inserat în poveștile de adormit copii (și la propriu și la figurat) sau mai puțin subtil atunci când se materializează în ești pedepsit, treci în camera ta.

Din literatura pentru copii, îmi vin acum în minte trei exemple. Dar sunt multe. Unul, din Pinocchio: avertizarea greierului uriaș pentru păpușa de lemn plecată hai-hui pe coclauri, spre disperarea lui Geppetto, este următoarea: “Am venit să-ți spun că băieții care nu ascultă de părinții lor se transformă în măgari”. Apoi, avem morala poveștii Capra cu trei iezi, în care din trei iezi, rămâne unul singur. Cel ascultător. Iar al treilea exemplu ar fi cel din Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte, unde Gheonoaia și Scorpia au fost și ele “femei ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu îi ascultau, ci-i tot necăjeau, le-a ajuns și le-a făcut să fie lighioane“…

Cum ar veni, copiii trebuie să asculte. TREBUIE. Găina, cu creierul ei minuscul, știe mereu mai bine decât oul. Și știe și când oul e ou și știe și mai târziu, când oul e ditamai orătania. Și-am vrut să scriu “devenit”, dar “devenirea” presupune cu totul altceva.

Trecând mai departe la Osho, pur și simplu voi copia câteva fragmente din discursurile lui. A căror idee ar fi că adevăratul parenting încurajează nesupunerea. Revolta.

Societății îi este frică de faptul că, dacă inteligența copilului rămâne intactă, el nu va deveni niciodată sclav. Nu va intra niciodată într-o structură bazată pe dominare. Nu va domnia și nu va fi dominat. Nu va poseda și nu va fi posedat. Va fi revoltă pură. 

Inocența lui trebuie coruptă imediat. Aripile lui trebuie tăiate, trebuie să primească niște cârje de sprijin, pentru ca niciodată să nu mai învețe să meargă pe picioarele lui, ci să rămână permanent într-o stare de dependență. 

Mai întâi sunt dependenți de părinți, iar părinților le place foarte mult asta. Ori de câte ori părinții sunt dependenți, părinții se simt foarte bine. Și cu cât sunt mai dependenți de ei copiii, cu-atât sunt mai fericiți. Deși la suprafață continuă să spună că le-ar plăcea ca aceștia să fie independenți, asta este doar la suprafață. Un copil cu adevărat independent își rănește părinții. Copiii independenți nu plac, ei nu au nevoie de părinți. 

Părinții distrug inteligența copiilor pentru că este singura cale de-ai înrobi. Apoi vin profesorii, școala, colegiul, universitatea. Nimeni nu vrea rebeli iar inteligența este rebeliune. Nimeni nu vrea să fie pus sub semnul întrebării, iar inteligența este interogatorie. Inteligența este îndoială pură. Dar, într-o zi, din această îndoială pură apare încrederea. Încrederea nu apare ÎMPOTRIVA îndoielii, ci apare PRIN îndoială. Îndoiala este mama încrederii. Adevărata încredere vine doar prin îndoială, punere sub semnul întrebării, investigație. 

Copiii se nasc cu inteligență pură și încă nu suntem capabili să respectăm asta. Nimeni nu-i privește pe copii. De fapt, toți consideră că sunt o bătaie de cap. Nu trebuie să-i asculți, trebuie doar să stai cu ochii pe ei, așa umblă vorba de mii de ani. Cui îi pasă ce cer? Cui îi pasă ce spun? Cine-i ascultă?

Trebuie să creăm un nou fel de educație, în care nimic să nu le fie impus copiilor noștri, dar în care să fie ajutați să-și întărească inteligența naturală. Nu trebuie îndopați cu informația care este, de fapt, aproape inutilă. 98% din informația pe care o băgăm în mințile copiilor este doar prostie, nebunie. Balast. 

Copiii trebuie ajutați să fie mai inventivi, nu repetitivi. Întregul nostru sistem educațional este orientat către repetiție. Dacă un copil repetă mai bine decât altul, este considerat a fi mai inteligent. 

***

Ceea ce mi-a amintit de Merida și de dorința mea de-acum mai bine de-un an. Iar dincolo de partea cu sfidarea aș putea spune că unele dintre poveștile zilei de azi sunt în mod cert mai inteligente decât cele de pe vremea mea.

Dostoievski. Osho

Citesc, în paralel, Dostoievski și Osho. Impresionantă diferența de vocabular.

Dostoievski: boală, răutate, deșirat, ocolea, neliniștitor, ticălos, nerăbdare, rușine, asprime, canalie, filfizon, mormăie, ocară, ironie, ipohondru, surescitat, ceartă, îngrozit, aiureli, prost, stupid, banal, greșeală, zgârcenie, grijă, pleavă, rău, mormânt, bănuieli, delir, ursuz, dușman, lacrimi, bani, renume, nerușinare, frică, groază, suferință, nărav, rușine, îndurerat, posomorât, iritat, bodogănind, copleșit, fleacuri, stoicism, mizerie, necaz, încăpățânare, primejdios, neplăcut, de neîndurat, încordat, zdruncinat, nebun, rânjet, fanfaron, scuipă de necaz, fețe supte și bolnăvicioase, dispreț, insultă, fricos, plâns, speriat, spaimă, răutate, mânie, mințit, tremurând, întunecat, josnic, smulse, frânt, șovăind, amar, absurd, ecou trist, vedenie, neliniște, învinuire, etc.

Osho: uimire, valoros, mister, poezie, inocență, viu, bucurie, imaginație, răsărit, colosal, curaj, respirație, răspuns, limpezime, sincer, iluminare, senin, mister, energie, conștient, beatitudine, joacă, vast, extaz, inepuizabil, aripi, lumină, curcubeu, înțelepciune, cunoaștere, mirare, zâmbet, cucerire, oaspete, zori, disponibil, dans, început, punți, poartă, identitate, proaspăt, adânc, vise, dorințe, atemporal, eternitate, copleșit, privește, nemărginire, puritate, benefic, umanitate, explorează, portic, autentic, crești, accepți, celebrare, rebel, pur, absurd de frumos, transcendență, hilar, chicoteală, surpriză, etc.

Și totuși, mesajul este același:

Din lumea întreagă se puteau salva doar oamenii curați la suflet, oamenii aleși, destinați să dea naștere unei noi omeniri, să reînnoiască viața, să purifice pământul. (Dostoievski)

Până acum, omul simplu nu a fost scopul societății umane. (Osho)

(Par inversate formulările? Nu sunt.)

Zidul. Sistemul.

O glumă, dar nu neapărat. Tot din discursurile lui Osho.

La școală, profesorul punea întrebări clasei. S-a întors către Jenkins: “Cine a dărâmat zidurile Ierihonului?” “Vă rog, domnule, nu am fost eu!”

Profesorul s-a amuzat. Mai târziu, când l-a întâlnit pe director, i-a spus: “L-am întrebat pe Jenkins cine a dărâmat zidurile Ierihonului și mi-a spus că n-a fost el. Ce spuneți de asta?” Directorul a spus: “Cunosc de foarte mulți ani familia lui Jenkins și dacă spune că nu a fost el, atunci nu a fost el.”

Profesorului nu i-a venit să creadă și a început să se întrebe dacă directorul este chiar atât de prost. L-a sunat pe ministrul educației și i-a spus: “Am întrebat un băiat din clasă cine a dărâmat zidurile Ierihonului și mi-a spus că nu a fost el. Când i-am spus directorului povestea, mi-a spus că el cunoaște de mulți ani familia băiatului și, dacă băiatul spune că nu a fost el, atunci nu a fost. Ce spuneți de asta?” Ministrul a tăcut o clipă apoi a spus: “Ascultă! Primesc mereu plângeri de la școala voastră. Repară zidul și, dacă mai primesc plângeri, o să închid școala!” 

Ce văd eu:

– găsirea soluțiilor nu ține de sine. Escaladează.

– ideea împământenită și încrederea nestrămutată că soluțiile vin de sus. (Profesorul e și el un idiot. Nu-i cu nimic mai prejos decât directorul și ministrul. O fi știind el cine a dărâmat zidurile Ierihonului – chiar, cine le-a dărâmat?! eu sigur nu. – dar nu e bun decât la predat. Și la a se amuza de neștiința altora. Și la escaladat probleme – altele decât cele reale! – , cum deja spuneam.)

– același sistem prostesc în care se transmit cunoștințe dar nu se formează oameni. De vorbele lui D.H. Lawrence, cum că dacă ar fi închise pentru un secol toate școlile, colegiile și universitățile ar fi un beneficiu enorm pentru umanitate, își amintește cineva?

– soluțiile luate pe negândite au o valoare inestimabilă.

– și, mai ales, copilul abuzat. “Nu am făcut-o eu!” – spune multe… foarte multe. Spune acel ceva care se întâmplă mai ales în familiile “respectabile”.

Placa de gramofon

Sweeney se întâlnește pe drum cu Brecon. “Unde te duci?”, îl întreabă. 

“Mă duc la Connemara.”, răspunde Brecon. 

“Adică te duci la Connemara, cu voia Domnului?”

“Nu. Cu sau fără voia Domnului, mă duc la Connemara.”

Din cauza replicii obraznice, Brecon a fost transformat într-o broască și ținut mai multe zile într-o baltă. După ce și-a ispășit pedeapsa, Brecon a fost readus la forma inițială. Întors acasă, a început să-și adune din nou lucrurile. 

“Unde te mai duci?”, întrebă Sweeney. 

“Mă duc la Connemara.”

“Adică te duci la Connemara, cu voia Domnului?”

“Nu!”, strigă Brecon, “Mă duc la Connemara sau înapoi la balta cu broaște.”