Blue eyes, blue eyes…

Nu, nu despre melodia lui Elton John voi scrie azi. Și nici despre ochii care nu se văd și zicea lumea că se uită ci despre cei care nu se văd pentru că se uită prin ochelari. De soare. Ochelari de soare.

Ceea ce-mi amintește de o reclamă care era pe toți stâlpii într-o vreme, o imagine cu o blondă dulce, apetisantă și yum, purtând nuș ce ochelari de soare, polaroid neapărat, apoi, de pe următorul stâlp, aceeași blondă privea fără ochelari. Și încrucișat. Și tot așa, ba pe un stâlp frumoasă, visul oricărui bărbat, ba numai bună de să tai poala și să fugi. Încotro vei fi văzând cu ochii. Cei neîncrucișați.

Deci dacă e să mă întrebe pe mine ce părere am despre ochelari, zic cam pas. Am purtat și eu într-o vară, gasisem niște ochelari Carrera la discount, unii interesanți, genul libelulă, din aceia vintage-retro-glam care-ți acoperă și ochii și fruntea și jumătate de-obraz.

ochelari

Dar i-am purtat o vară și atât. Și nu pentru că între timp s-ar fi spart. În rest, vară de vară, an de an, am privit lumea și lumina așa, pe mijite. Parcă mă simt mai bine așa. De laba gâștei în colțul ochilor nu mă tem, unde mai pui că de la soare mi se fac ochii un fel de turcoaz. Adică destul de faini.

Și nu prea suport ochelarii de soare nici la alții. Mi-e cam peste mână (sau nas) să vorbesc cu un om și în loc să-i văd ochii, să analizez dacă îmi stă bine părul sau să mă chinui să disting dacă mi s-a scurs creionul dermatograf…

Dar hei, eu gândesc simplu. Eu înțeleg vara, lumina și căldura la modul firesc, nu cu creme de protecție unde protecție se traduce prin barieră-de-nestrăpuns și nu altceva, nu cu șepci și pălării cu borul larg. Nu cu… nimic. E vară și îmi place să mă bucur cu totul de ea. (Explozii solare, strat de ozon rarefiat, nori de nisip din Sahara, încălzire globală, da, da, am auzit de ele dar încă nu m-am panicat.)

Blue eyes, blue eyes…

Redescoperă lumea!

E aici, e lângă tine, vie, plină de culoare. Deschide ochii, privește-o cu atenție. Te înconjoară. Ce faci tu pentru ea? Te oprești tu oare să o privești, te întrebi oare cât va mai fi acolo?

Nimic nu e complicat, tragic, trist, dureros atunci când apeși agresiv pedala de accelerație, mașina se răzvrătește sonor, zâmbești și privești prin ochelari fumurii un cer ce are mereu aceeași culoare, strivești mucul de la o țigară și ai în minte aceleași gânduri de ieri, aceleași gânduri de mâine. Lumea e la roțile tale, lumea e spațiul format din consola de bord și telefonul mobil… privești înainte. Dar nu, niciodată spre orizont. Viața o vezi prin oglinzi… sau luneta mașinii din față.

Drumul e destinația, drumul e asfaltul, drumul e făcut doar pentru a fi lăsat în spate. Vrei totuși să tragi aer în piept. Ai oprit. Te-ai oprit lângă pompă, conduci o mașină uriașă ce se hrănește precum un gigant, privești plin de milă hibridul din stânga, pentru că lumea-i a celor care stau sus. Lumea-i a ta.

Pentru tine, tu cel care crezi că iarba, scoarța de copac, cerul și veșnicia au aceeași culoare, am un singur îndemn: redescoperă lumea, ea e a ta!

toyota superblog

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)