Dance Me To The End Of Love…

2004. 13 noiembrie 2004. Alegerea noastră de zgomot de fundal pentru dansul mirilor, November Rain. Ce s-a cântat până la urmă a fost Forever And For Always. Alegerea mamei mele, draga mea mamă, romantică până la cer și înapoi. Ar fi fost o mie de alte variante, de la vals vienez și până la … Dance Me To The End Of Love.

Nu știu dacă am dansat atunci. Adică am dansat, dar nu un dans al mirilor cu o coregrafie învățată la cine-știe-ce cursuri de dans făcute în București, printre două seminarii și două examene. Am dansat normal, simplu, așa cum o făceam în Club A. Lipseau doar fumul de țigară și aglomerația teribilă a nopților de miercuri. Și-au fost în plus artificiile de pe margine, confetti de toate culorile și cele o sută și ceva de priviri. Și ce-mi amintesc perfect e cum mă călca mereu pe rochia mea de dantelă perforată și pe cizmele (nu pantofi, nu botine, nu sandale!) mele albe și lăcuite, nota de frondă asumată.

A fost cea mai scurtă nuntă la care am fost. Deși a durat până târziu, dimineața. Nu știu când a trecut, nu știu ce am mâncat, nu știu dacă am mâncat. Cred că nu am mâncat, într-o rochie cu un corset strâns mai ceva decât cel al lui Scarlett O’Hara ar fi fost greu, dacă nu imposibil… Și a fost și cea mai frumoasă nuntă la care am fost. Lucru pe care, în realitate, nu-l poate spune orice mireasă. Nu ne-am preocupat de meseni, de scaune, de un meniu care lipsește la o masă, de sucul poate pe terminate, de banii care se strângeau sau nu, printr-un noroc pe care-l pomenesc mereu i-am avut pe mama și pe tata învârtindu-se precum niște albine astfel încât totul să fie perfect. Totul să fie impecabil. În timp ce noi… ei bine noi doar ne-am distrat. Precum în filmele americane, noi pluteam în al nouălea cer iar ceilalți făceau toată treaba.

Aproape 10 ani de atunci. Dance(d) me to the end of love…