Copilul care plânge noaptea

Sub mine, o familie c-un el și-o ea cam de vârsta mea și un copil de patru ani. Se trezește noaptea și plânge. Nu știu de ce. Visează poate rău, poate-i bolnav. Și printre suspinele lui îi aud pe ei, mai ales pe el. Calm. Egal. “Nu te speria. Nu te speria”. Pe ea rar, deși știu că-i acolo. Poate doar îl mângâie în timp ce plânge, poate-l plimbă în braţe, poate-i prepară ceva. Și mă gândesc că îmi place de ei. Îmi plac pentru că sunt acolo amândoi. Nu fac cu rândul, “eu m-am dus ieri, mergi tu azi”, sau, spre clasic, unul doarme veșnic iar unu-i veșnic treaz. Îmi plac pentru că nu intră în panică. Îmi plac pentru că nu vorbesc unul peste celălalt. Îmi plac pentru că într-o scenă care se aude teribil, se descurcă fluid. În astfel de nopţi mă intreb ce vor face apoi. Nu-s tipul amator de co-sleeping deci se întorc în camera lor. Se vor căuta unul pe celălalt prin pat pentru a dormi îmbrăţișaţi? Nu par să fie așa. Îi văd la lift uneori, ea mare cât un munte și opacă, el chinuit. Adus de spate, obosit, slab. Unul lângă celălalt dar fiecare băgat in el. Absenți. Scânteie absentă. În niciun caz genul de cuplu we fight – we fuck – divided we stand – united we fall (din culise se aud chicoteli). Ci doar c-o foaie (alb-gălbuie) între ei. Ca în spitalele supra-aglomerate, o perdea între două paturi de oameni care nu-s în clar dacă trăiesc sau mor. Însă când vine vorba de copil formează amândoi un singur animal (ghepard). Perfect funcţional. Nu știu cum o fac atât de frumos. Îmi plac, chiar îmi plac.