Mr. Muscolo face ce mie nu-mi place

Mi-a trecut prin minte că nu ar fi rău de inițiat o petiție prin care să se ceară ca toți cei care folosesc aleile parcurilor pe post de piste de antrenament să dea la fiecare trei luni, dacă nu și mai des, un examen psihologic. Adică nu orice om ar trebui lăsat să zburde precum un fluturaș și mai ales nu cei care îi agresează pe ceilalți cu s p l e n d o m e g a l i a lor. Și scriu aici despre un …. ăăăă…. cum să-i spun ca să formulez politicos?… ăăă… un personaj de coșmar (e rezonabil așa?) care își poartă carcasa perfect dăltuită pe aleile parcului – suspectez că de la răsărit și până la apus, dat fiind faptul că ne sincronizăm aproape la fiecare oră din zi la care aș alerga iar eu n-am obiceiul să alerg după un anumit orar -, cu mici pauze în care probabil dă fuga (run, f****r, run!) până acasă pentru a se admira în oglindă și împrospăta. Departe de mine gândul de-a nu aprecia frumusețea în toate formele ei, unde mai pui că de dragul corectitudinii trebuie să și consemnez că fabulosul exemplar are un mare succes la alergătoarele din parc – am asistat la îmbujorări și chicoteli câte deja nu mai pot număra! -, dar totuși, o pâlpâire de inteligență într-un colț al ochilor n-ar strica … hai, măcar într-unul dacă nu în amândoi! Bun, și acest narcis-al-tuturor-timpurilor-și-aleilor despre care spun se întâmplă să mă găsească interesantă, ceea ce mă irită și mai tare decât ifosele lui de cap-și-sec-și-pătrat. Așadar, cum stăteam eu mai deunăzi pe o bancă și îmi trăgeam sufletul, mă trezesc că viețuitoarea se oprește la o bancă distanță, chipurile să-și lege un șiret nedezlegat. Și, până să-mi dau eu seama de probabil unicul gând care-i parazitează mintea de cumpărător împătimit de steroizi anabolizanți, mă trezesc că pornește un monolog despre pantofii mei de sport – monolog ce s-ar fi vrut dialog. Nu m-am obosit să dau semne că aș fi cu auzul în regulă iar în timp ce el la rândul lui nu dădea semne că se va lăsa cu una cu două, mi-am calculat șansele de a-l reduce la tăcere cu un consum minim de cuvinte. Se cheamă adaptarea investiției. Și în timp ce stabilisem că de fapt tactica va fi să nu consum nici măcar un singur cuvânt (Sunt surdo-mută, ba chiar mă uit și un pic cruciș, nu pot să cred că n-ai observat!) ci pur și simplu să-i ignor efluviile de testosteron și să plec, se apucă, printre două afirmații de cunoscător într-ale echipamentului sportiv, să facă niște flotări. Aaaaahhh, vă rog, să-mi descheie cineva corsetul și aduceți și sărurile de nas! Păi da… Presupun că era o modalitate de a-mi arăta că la ce bicepși și ce tors are ar putea să mă învârtă pe degetul lui mic. Ar putea, da. Însă precum baschetbaliștii mingea, nu și altcumva. …. Și am plecat. Petiția. Neapărat.