Experiment sonic

Azi, precum o femeie muncitoare, sârguincioasă, cu spirit casnic ce sunt și căreia evident că i-au murit lăudătorii, mi-am încropit un outfit în care arătam cam ca bebelușul lui Jerry cu scutecelul prins cu ac de siguranță, mai precis mi-am suflecat mânecile, tras o pereche de mănuși menajere pe mâini, legat o pungă de gunoi la gât și fixat casca de duș pe cap și… m-am apucat de zugrăvit. Sufrageria. Prin “zugrăvire” înțelegându-se că momentan am eliberat spațiul de jucării, haine, fotolii, etajera de cărți și deshidrator și, evitând să respir prea mult, am șmirgheluit desenele rupestre executate de cele două impecabile realizări ale vieții mele.

Și la ora prânzului, odată cu debarcarea de la grădiniță a celor două impecabile-realizări-ale-vieții-mele despre care pomeneam mai sus, constatând că acustica spațiului este de-a dreptul fantastică, am conectat o boxă la laptop și am improvizat o sală de dans. Una de cartier periferic, fără oglindă și cu un vestiar spart, dar unde se pune accentul pe exteriorizarea emoțiilor și libera interpretare. Și melodia care a stat pe repeat până ce ne-au bătut vecinii în țeavă a fost Sonic Empire. Ssss-onic. Em-pire.

Iar experimentul școala-de-muzică a reconfirmat, pe lângă concluzia că un copil n-are nevoie de obiecte ci de cât mai multă libertate de exprimare, că stilurile de dans nu se învață, ci sunt pur și simplu dictate de muzică. Serios acum, expunerea bruscă a doi copii ce cresc scuturându-și capetele pe bancheta din spate a mașinii în timp ce în boxe se aude Du hast sau cine-știe-ce alt zgomot asemănător (știu că citește și tata, deci m-am ferit să spun muzică) la stilul trance (m-am do-co-men-tat!) nu a rezultat în dileme de tipul și acum ce se presupune că trebuie să fac? ci la înțelegerea rapidă a ritmului și executarea unor mișcări ce se apropiau foarte mult de ceea ce se vede la “spectacolele” din tunelurile de metrou abandonate.

DSC_0783__1429633477_89.39.40.202 DSC_0789__1429633587_89.39.40.202

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.

Lullaby…

“Dormi cu mama, dormi ușor… ” Hmmmm, nu la noi. Nu le-am cântat niciodată copiilor mei cântece de leagăn. Niciodată. “Five little monkeys”, da, “ABC song”, da, “Copăcel, copăcel, te iubesc de mititel”, “Row, row your boat”, da, “Veverița, veverița, s-a suit în pom”, da. Și foarte multe altele. Vesele, jucăușe, antrenante. O mulțime de cântecele dar niciodată cântece de leagăn.

Orele de somn n-au fost niciodată foarte liniștite la noi. N-am fost mama care se apleacă dintr-un preaplin de liniște și împăcare peste patutul de lemn a lui bebe, ci mama care se plimba dormitor-sufragerie-bucătărie în pas alert, cu cât mai hurducat copilul, cu-atât mai predispus la somn! Și nici caruselul de bebelus fixat deasupra patului micuț nu m-a ajutat la ananghie. Poate doar pentru a-l ține pe micul plângăcios ocupat la trezire, timp în care eu încercam să folosesc cu cât mai multă eficiență șampoanele 2 sau chiar 3 în 1, cine să se mai răsfețe cu o dublă șamponare, c-o mască și-un ser de vârfuri, pe deasupra?!

Și orele de somn n-au fost mai simplu de administrat nici în mașină fiind, la drum. Fie c-a fost drum lung, fie c-a fost drum prin oraș, fie c-a fost drum de noapte, fie c-a fost drum de zi. Cu scaune auto pentru copii alese pe sprânceană, spătare adaptabile, detașabile, formidabile, rotibile la 360 de grade și chiar cu susu’-n jos, n-a mers nicicum. Oprind la stop copilul se trezea, oprind pentru a pune benzină, de asemenea… Cu muzica în surdină plângea, cu muzica dată la maxim tăcea, dar noi, părinții, sfârșeam prin a ceda.

Timpul a trecut, copiii sunt deja aproape mari. Noi am uitat nopțile nedormite și zilele petrecute vânându-le orele de somn pentru a mai putea face și altceva.

Au crescut. Însă sunt seri acum când mă surprind având pe buze dorința de-a le îngâna un cântec de somn ușor. Oare l-aș mai putea cânta?…

Îmi place, nu-mi place, îmi place…

Wow, ce-mi mai plăcuse Rihanna la începuturile ei!

Felul în care arăta, se mișca, totul îmi plăcea!

Sub imperiul impresiei lăsate de SOS, am ridicat nemulțumită din sprâncene la…

Au urmat mai mulți ani în care m-am tot întrebat de ce se străduiește atât de mult să fie ba vulgară, ba ingenuă, ba abisală, ba agent provocateur, ba brunetă, ba roșie ca para focului…. Mi s-a părut că nu prea i-a mai ieșit nimic deosebit, poate doar cu excepția duo-ului cu Adam Levine.

Zilele trecute am văzut videoclipul melodiei Stay.


Mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut!