Spiritus mai mult sau mai puțin sancti

Spiritul rău să-ți întunece mintea! – iată urarea unui personaj rău dintr-o povestioară de-a lui Zimitot către cei asemenea lui, un fel de “forța fie cu tine”, și care avea o replică în genul “forța fie cu tine, de două ori!”, transpusă în Spiritul rău să-ți întunece sufletul. Desigur, personajele bune aveau varianta cu Spiritul bun să-ți lumineze mintea/sufletul, dar tot cu accentul pus pe suflet, și uite-așa mi-am amintit fragmentul din Frozen în care micii troli vorbesc precum bătrânii din popor, despre mintea pe care i-o poți schimba unui om dar sufletul pe care dacă vrei să-l abați din căile lui, trebuie să te zbați, nu șagă!

Și cu urările despre care ziceam intrate pe-o ureche dar neieșite pe cealaltă am debarcat la târg (unul de-un weekend doar, la Muzeul Tăranului, pun și poze la sfârșit) unde după ce am lăsat copiii să se bucure printre tarabe și să se umple de frumosul acela pe care-l are lucrul făcut de mână de om, ne-am oprit să și mâncăm. Și abia ce ne-am așezat la masă, c-a și început să plouă. Iar în timp ce alți meseni intraseră într-o panică nemaivăzută încercând să administreze mai cu sârg situația din farfuriile pline cu borș de pește făcut la ceaun, genial la gust dar fierbinte ca naiba și pe care nu și-l puteau turna pe gât ca să fugă mai repede și să se adăpostească, mi-a venit să râd amintindu-mi de vorba cu spiritul cel rău. Pentru că numai spiritul rău ar putea să întunece într-un asemenea hal mintea oamenilor încât în loc să se bucure că mănâncă sub cerul liber o mâncare gustoasă și să-și vadă de ea mai departe mulțumiți, să se gândească la urgii care ar putea veni cu-asemenea putere încât sigur ar face totul harcea-parcea și ar lua și mesele și castroanele pe sus și bonus la tragedie, ar veni și-o avalanșă! Păi nu?! Noi însă nu ne-am grăbit să mâncăm. Dimpotrivă. Am stat și am mâncat pe îndelete iar copiii s-au jucat printre mese și pe sub mese și am prelungit cât mai mult statul în ploaie pentru că m-am gândit cum bunica a fost într-o vreme săracă lipită și plângea când avea o bucată de pâine albă. Iar de la bunica m-a dus gândul mai departe, la oamenii aceia care cândva, demult, mâncau mai mult mămăligă sau turte din făină necernută iar pâinea albă era prilej de sărbătoare, n-o avea chiar tot amărâtul la masă. Așa că lipiile acelea pe care le-am cumpărat calde, de pe grătar, și pe care cădeau stropi mie îmi aduceau a pâinea aceea albă despre care știu din povești, pâinea rară și mestecată îndelung, printre lacrimi. Lacrimi de om simplu care se bucură cu tot sufletul (acela luminat de spiritul bun) de tot puținul pe care îl are.

Și-acum această divagație înduioșătoare fiind încheiată, rămân urările cu spiritul bun/rău, mintea/sufletul, lumina/întunericul, pentru a fi folosite… după chip și asemănare.

20150510_103136[1]__1431253030_89.39.40.202 20150510_103203[1]__1431253134_89.39.40.202 20150510_104428[1]__1431253094_89.39.40.202 20150510_105618[1]__1431253173_89.39.40.202