‘a steady diet of insecurity and angst’

Seacă de entuziasm decid să mă spăl pe păr. Pe principiul “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Proastă decizie dat fiind că e ora 6 dimineaţa și un moment în care lucrurile trebuie făcute pe bandă rulantă dacă vreau ca la ora 8 fix să am un copil în grădiniță și unul în școală. Dar odată dușul pe păr, trebuie să o duc pân’ la capăt. Intră copilul cel mic. Vrea … Îi spun să aștepte. Nu poate. Îl strig pe cel mare. “Astăzi dragul meu îţi revine sarcina de-a-ţi aburca fratele sus, pe colacul de salvare”. Nu protestează, îi trage izmenele în jos, îl ia de subraţ și… dă-i la deal cu carul mare. Dă-i dacă ai cu ce. Micuțul e greu cât o piatră de moară. Și urmează un episod în care eu cu ochii plini de spumă și cu unul pe ceas încerc să-i ușurez efortul: “Vlad, ia-l de gât și lasă-te moale!” – se lasă moale și moi îi sunt și braţele care trebuiau să strângă tare, “Bogdan, apucă-l de talie!” – îl apucă și mai-mai să mi-l răstoarne, plocon, în cadă. Și-mi vine să râd. Suntem fix ca-n Ridichea uriașă. Continui să dau sfaturi complet inutile în timp ce clătesc păr ca să pot ieși să trag și eu, tare. Dar printr-o potrivire a eforturilor – unul a ridicat și unul s-a lăsat moale – copilul cel mic e plantat în regatul de faianţă. Bun. Trece un minut și-l apucă ceva și pe cel mare. Normal. De la efort. Și de la ceaiul băut adineauri. Cel mic și-a luat între timp și-o revistă de pe chiuvetă deci îmi dau seama că vrea să fie lăsat în pace. E ok, e un catalog Lego, n-are prea multe pagini. N-are prea multe dar suficiente cât să îngenuncheze puterea de-a se ţine a celui mare. Îi zic să ia … (ce să-i zic să ia?).. sticla de golit caloriferele! Sticla care de fapt e un pahar de detergent. O ia și rezolvă treaba bărbătește. Jumătate în flacon, jumătate pe jos. (Mai am vreo douăzeci de minute până să fie nevoie să ies cu ei din casă). “Nu-i nimic, scoate-ţi șosetele, ies și șterg.”. Celălalt: “Mami, gata!”. “Așteaptă.” “Suuuunt gaaaataaaaaaaaa!!!” Șterg într-o ordine care nu-i cea normală, mai scot o pereche de șosete, mai fac o oprire prin cadă, mă usuc și eu, îmbrac un copil, celălalt e de-ajutor și pune la un loc căști, rucsaci, geci, mănuși și…. și își amintește că pentru azi avea trei strofe dintr-o poezie de învăţat! Mă uit la el și îmi vine să mă bag înapoi în pat și să-mi trag plapuma peste cap. “Vă rog, treziţi-mă când sunteţi mari.” Ok, ai o poezie, dă-o să-ncepem în timp ce termin de mă-mbrăcat. Îmi arunc o privire, convinsă că al meu copil, care are nevoie de două-trei repetări pentru a rosti chestii complet abracadabrante, nu va avea probleme în a reţine trei strofe într-un drum făcut pe trotinetă, prin semi-întuneric și pe-un frig de-ţi vine să-ţi ţii gura strâns încleștată. Am eu însă. Nu văd nicio logică în acele trei strofe, vers alb amestecat cu rimă și cu interpuneri de adjective unde ţi-e lumea mai dragă. Haos curat. Pornim și-i zic, vers cu vers, ca să pot găsi noima și să-i pot explica, nu vreau un papagal (deși de data asta altă cale nu-i galben alb pai fulg de nea pe o stea pământul de-atâta rodit obosit doamne binecuvântează … și ajută-mă să nu zic chestii regretabile până ce ajungem la școală). Oprim la covrigărie (“steluţe pictează, friguroasă iarnă cu ramuri înflorate dalbe”). Un covrig cu caise, unul cu stafide, un șirag (“car fără boi, car tras de noi” – de acord, aici chiar sunt de acord), rostim poezia, doamna n-are rest, ba are, coadă în spate, noi tot bolmojim versuri într-o limbă inumană (space, the final frontier) și, când să iau restul, aplauze din spate. Ne întoarcem cu trei perechi de ochi uimiţi și vedem câteva feţe îngheţate și binevoitoare și îmi dau seama cu regret că dacă aveam un pic de inspiraţie și puneam o cutiuţă pe trotinete, făceam și bani pentru o jucărioară! Pornim, mai repetăm, acum mai relaxaţi, ajungem la grădiniță, dau să las copilul care stătuse tot drumul tăcut și mirat, și… îl apucă plânsul. Și-mi pică fisa că-n tot acel drum cu incantaţii de șaman beat, eu cu el n-am schimbat nici măcar o vorbă și că micuțul acum, după ce că s-a simțit nebăgat în seamă, e și lăsat de izbeliște cu gândul că noi acum mergem direct la serbare unde va veni Moș Crăciun și vor cădea din cer fulgi de nea pe flori dalbe prinse de ramuri și vesele sănioare prin nămeţi zboară alabala portocala totuși ce poezie e asta?!… N-am timp nici să respir și el e de neconsolat. Îl ţin în braţe, plânge pe umărul meu în timp ce cel mare repetă sârguincios versurile de haiku combinat cu proză stil Iorga și imn național. De-al klingonienilor, fără dar și poate. Într-un final plecăm, ajungem și la școală, ajung și acasă și scriu… ca să rămână de pomină, ridichea uriașă, mama mai mult năucă si poezia scrisă în metrică de jazz electric combinat cu ska punk, vals vienez, samba.

Mai puţin plastic

Mi s-a spus de la grădiniță că spre sfârșitul săptămânii curtea va fi decorată pentru Crăciun, dar nu oricum, ci all-natural, în susținerea proiectului eco-școala. Așa că m-am gândit ca participarea noastră să fie cu niște decorațiuni pe care știu eu să le fac din coajă de portocală. Asta pentru că se nimerește ca eu chiar să fiu anti-plastic și artificial. Miros frumos (decorațiunile) – deși asta nu se va simţi acolo, după un gard ce dă într-o intersecție mereu aglomerată -, sunt vesele în combinaţie cu verde și procesul e unul care-mi face copiii să stea cu gura căscată (wow, era un îngeraș în coaja de portocală?!).

Pașii sunt:

1. Se curaţă portocale în felii groase. Eu le curăţ ca pe mere, rotund. Din portocale se face suc în storcător, din pulpa rămasă se face, în amestec cu tărâţe, un super scrub pentru corp (nimic nu se aruncă, resursele se folosesc la maxim) iar din coji (am reușit să revin la despre ce vorbeam) se produc decorațiunile folosind ustensile pentru tăiat aluatul în formă de biscuiți.

20151129_084243~2__1448958808_109.166.129.39

2. Decorațiunile se lasă la uscat pe o hârtie/farfurie/orice suport plat (acum, scriind, îmi dau seama că s-ar putea prinde și așa, fresh, e la fel de ok, de ce nu?).

3. Prinderea. Necesar: ac și aţă colorată. Ideal un ac mai gros și o aţă din mai multe fire, dar eu acum, ca o adevărată gospodină, am lucrat cu ce am avut în casă, adică seturi din acelea micuţe ce se dau la hotel. Rușine să-mi fie pentru că în loc să le las la hotel, nefolosite, le iau. Șamponul, gelul de duș și crema nu-mi fac cu ochiul (ca o veritabilă descendentă a Cleopatrei, mă spăl cu smoothie, cereale și… șampon pentru copii, ocazional) dar nu știi niciodată când ai nevoie de ac și aţă. Și poţi avea, o dată pe an. De Crăciun.

20151201_090051~2__1448958880_109.166.129.39

4. Opţional: nasturi (de lemn) ce se pot prinde pe decoraţiuni. Dacă nu cusuți (s-a terminat aţa din micile seturi stil hotel) atunci lipiți cu lipici. Cumpărat.

20151201_091431~2__1448958906_109.166.129.39

Deci, cât mai natural, cât mai simplu. De la decorațiuni și până la a trăi așa, iată un stil pe care chiar îl încurajez. (LEGO din lemn, oare cum ar fi? Cu piese meșteșugite cu mâna, neindustrial, ca-n atelierul Moșului. Și fără să rezulte un preţ de Swarovski, dacă s-ar putea…)