(între două felii de viață, nu le dăm niciodată o șansă viselor)

Am lipit două replici și a rezultat ceva cam patetico-siropos și care nu se potrivește nici pe departe cu un film pe care abia l-am văzut și care e undeva la granița dintre comedie, dramă, romance și care m-a încântat cum rar mi s-a mai întâmplat, dar care replici, luate împreună, îi prind ideea, în mare.

Filmul despre care zic e unul franțuzesc (am mai scris eu că-mi plac la nebunie filmele franțuzești, pentru mine e suficient să știu asta ca să mă uit), se cheamă Je vais te manquer și, pe scurt, îmbină frânturi din viața a nouă personaje principale și trei secundare (patru de fapt, să nu-l uit pe tipul care n-are nevoie de internet pentru că, pentru el, a fi maestru-bucătar, a merge cu bicicleta și a face amour à sa femme – nu neapărat în ordinea în care le-am scris eu – îi sunt suficiente pentru a fi fericit), complet diferite între ele (un polițist care se vrea Batman, un psihiatru, un scriitor, o educatoare, un editor, o lesbiană, o femeie de serviciu cu un soț șomer și îndrăgostit de telecomandă, o mamă care are cancer, o mamă fericită și pe cale să devină pentru a doua oară mamă, apoi e femeia îndrăgostită de același bărbat chiar și după ce au trecut 48 de ani, timp în care nu au știut unul de celălalt, e menajera ignorantă și amorezată de scriitor, și, nu neapărat în cele din urmă, e infractorul amnezic ce-și dorea să vadă arcul de triumf din Paris), pentru o idee simplă: viața, așa, cu firimiturile ei de fericire, e totuși o chestie senzațională.

Și, ca să citez din vorbele unei actrițe a cărei povestioară am văzut-o pe TED și care spunea despre cum a trăit ea prin orfelinate și, mai târziu, măritându-se de patru ori, a avut un singur lucru în cap, și-anume acela să nu fie părăsită dar care și-a părăsit ea primii trei soți pentru ca al patrulea să o lase el pentru una ce-avea vârsta ei pe jumătate, filmul ar fi de-a dreptul tragic dacă n-ar fi atât de comic. Pentru că sunt niște dialoguri și situații absolut haioase, gen doamna (cea cu iubirea regăsită după 48 de ani) care își vopsește părul și și-l coafează pentru marea întâlnire dar pentru că acesta devenise albastru, precum Viagra – zice ea – și-l spală iar concluzia stilistului gay e că mai bine albastru și buclat decât lins și tern precum părul de la subsuoară, sau scriitorul care, în pană de inspirație, își scria în restaurant lista de cumpărături pentru a da impresia de elan creator și a întreține mitul, apoi polițistul care face flotări și se hidratează cu bere iar subalternilor le spune că ei trebuie să fie supra-oameni, neputându-și niciodată permite luxul unei perioade de adaptare, pentru ca, mai târziu în film, a sfârși interogarea psihiatrului arestat (pentru simplul fapt că purta barbă și ținea un buchet de flori precum regina Angliei, respectiv buchetul pentru doamna de după 48 de ani, cea cu părul ca Viagra) într-o confesiune despre cum viața lui a fost distrusă după ce a fost părăsit de soție. Și, să nu uit, scena cu menajera îndrăgostită de scriitor și care-i dă zilnic raportul în legătură cu vânzarea cărților lui, cărți pe care de fapt nu le cumpără nimeni, și care, într-un acces de curaj, își permite să-i spună acestuia că n-a mai scris de vreo șapte luni, pentru a i se răspunde că e tot atâta timp de când și ea umblă neepilată, replică pentru care el nu se consideră răutăcios, ci crud, iar ea, pentru că nu face distincția între răutăcios și crud, e o ignorantă. Și-ar mai fi povestea femeii de serviciu, tinere, drăguțe și care, bună ascultătoare, aflând povestea de dragoste a celor doi care s-au regăsit pe internet, după jumătate de secol, văzând ezitările doamnei care nu știe dacă într-adevăr să meargă să-și întâlnească dragostea sau dacă pur și simplu să o păstreze mai departe așa, în ideal, în imaginație, propune să facă schimb cu ea, spunându-i să nu fie speriată de soțul pe care l-ar găsi acasă, pentru că acela oricum nu-și va dea seama că a venit altcineva, e suficient să-i dea telecomanda.

Mi-a plăcut enorm. Felul în care bătrânul psihiatru aprinde artificii în aeroport, calmul lui când se întreabă ce a rămas din băiețelul care la patru ani își dorea să se facă pompier, imaginea barmaniței lesbiene care își lasă iubita goală în pat și apoi stă și plânge pe scări, apoi ideea alegerii unui moment și-a unui fel pentru a muri, iată niște fragmente care mie mi s-au părut cel puțin frumoase. Deci, Je vais te manquer tocmai a intrat pe lista filmelor mele preferate.

Posibilitatea unei insule – “starea” & trei mari idei

Am terminat Posibilitatea unei insule. Dacă în prima jumătate sunt personaje, în a doua parte este doar despărțirea. Despărțirea de Esther, de Esther ca femeie și de Esther ca simbol.

E un alt gen de text, e un vocabular diferit. E “starea“: Acum cred că această mică scenă, atât de duioasă, atât de discretă, fără vorbe, a influențat-o hotărâtor pe Esther. Prin purtarea ei din săptămânile următoare a urmărit un singur lucru. Să nu mă facă să sufăr, să încerce chiar, prin toate puterile, să mă facă fericit. Mijloacele ei de a face un bărbat fericit erau remarcabile și păstrez amintirea unei perioade de bucurie imensă, iluminată de o fericire pe care nu o credeam suportabilă, căreia nu credeam să-i pot supraviețui. Păstrez de asemenea bunăvoinței, a inteligenței, a înțelegerii generoase și a grației ei, dar în fond nu am cu adevărat amintiri, nici o imagine nu se desprinde din ansamblu, știu doar că am trăit […] într-o asemenea stare, o stare de perfecțiune suficientă, deplină și totuși umană, a cărei posibilitate a fost câteodată intuită de unii oameni, deși nici unul nu a reușit până acum să-i facă o descriere plauzibilă.

Despre carte pot spune că, pentru mine, e o carte-moment. E cam ca-n pictură, există pictura de dinainte de Van Gogh și pictura de după Van Gogh. Pentru mine sunt cărțile pe care le-am citit până să-l descopăr pe Houellebeque și vor fi cărțile pe care le voi citi de-acum înainte. Nu am concluzii, nu pot simplifica spunând că e o carte bună, o carte rea, o carte pe care o recomand, etc. E o carte care mie mi-a venit cumva.

Poate doar să scriu puțin despre cele trei mari idei în jurul cărora mi s-a părut a se învârti atmosfera romanului.

Corpul: vigoarea minții, senzațiile, puterea sunt ale unui corp perfect întreținut (criteriile naziste, tinerețe, frumusețe, forță). Degenerarea fizică e primul pas spre moartea minții (rezultând acele divagații gratuite ale unor minți limitate, cețoase). Parafrazând, neîncrederea naște monștri. There are not a lot of basic socio-religious emotions. If you have no sex, you need ferocity. That’s all.

Detașarea: înțelegerea (în carte, viitorul, cel al neo-umanilor) vine din observare, din concentrarea atenției, din ruperea cauzelor. A se vedea tentativa lui Daniel de a o privi pe Esther ca pe o combinație drăguță de particule, o suprafață netedă, a cărei dispariție nu însemna nimic – o încercare nereușită, normal.

Iubirea. Care e forma ei perfectă? Incurabila nostalgie a mitului iubirii, Hefaistos propunându-le muritorilor să topească doi într-o singură ființă, să trăiască laolaltă o singură viață și să moară de aceeași moarte și să rămână tot unul, nu doi, acolo în Hades, sau câinele Fox și iubirea lui necondiționată sau iubirea purificată, abstractă, în absența fluctuațiilor, a bucuriei imense, a transfigurării? … C’est en forgeant qu’on devient forgeron.