Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…

Ieftin, mai ieftin, cel mai ieftin

Vis-a-vis de imaginea noastră cea zilnică și lumească, aș spune că există două mari categorii de oameni. Cei care își iau lucruri cât mai ieftine – și nu mă refer aici la cei care nu ar avea posibilitatea să-și ia altceva ci pur și simplu la cei care sunt întruchiparea lui Hagi Tudose – și cei care le caută pe cele mai scumpe. Cei pentru care prețul în sine e garanția calității.

Probabil nu mulți știu că ceea ce plătesc de fapt nu-i neapărat calitatea cât investiția care s-a făcut în reclamă. Am haine Tommy, originale, aduse direct de la mama lor de-acasă care s-au stricat după primele spălări. S-au dus și culoarea și moliciunea materialului și tot. Și nu pentru că le-aș fi spălat la grămadă, albe, verzi, negre, albastre sau lână cu mătase sau sacouri de femei cu blugi de bărbați, eventual la 90 de grade plus înălbitor folosit din belșug. Nu. Le-am spălat la programul adecvat cu detergentul adecvat și în condițiile adecvate. Așadar eu una, la fel cum am Victoria’s Secret, tot la fel am și lenjerie intima ieftina. Ieftină, simplă, nepretențioasă, bucăți banale din bumbac, cumpărate de pe tarabă, la preț de covrig. Iar la capitolul încălțăminte pot doar să-mi amintesc de o pereche de sandale superbe Musette care au rezistat, nici mai mult nici mai puțin, din casă și până în parcare. Parcarea din fața blocului, să ne înțelegem, da? Și pot spune fără nicio rezervă că cea mai mulțumită am fost de pantofii ieftini și de cizmele la fel de ieftine luate din magazine minuscule din Bulgaria, unde prețul e format din costul materialului, al calapodului, al lipiciului, al cuielor bătute în toc și al flecurilor atașate, plus un foarte mic adaos cât să poată ține atelierul funcțional.

Cum ar veni, având din ambele, nu fac parte din niciuna dintre cele două categorii. Însă pățită fiind, merg pe ieftin în general. Acel ieftin, dar de calitate. Pentru că există și așa ceva.