În această lume, pentru mine există un singur bărbat…

… care să poarte mustață şi să îmi placă. Ei bine, doi de fapt, să-l număr şi pe Freddie Mercury. Trei, pentru că îmi mai plăcea şi un nene din vecini, nenea Stelian, care avea un foarte reuşit simț al umorului, organiza seri de vizionări de filme la video, la care mergeau doar părinții (ce bine era după ce ei plecau iar bunica în sfârşit adormea!) şi purta blugi decolorați, care pe vremea lui Ceauşescu erau ceva W O W.

Dar revenind la bărbatul cu mustață, e vorba despre Timothy Dalton, actor de a cărui existență eu nu aveam habar şi pe care tocmai l-am văzut în “The Beautician and the Beast”, o comedie romantică la care, aşa cum e în firea lucrurilor, am râs şi am consumat încă un pachet de şervețele.

Foarte sensibil filmulețul. Şi cu nişte replici foarte spumoase, gen “gura celeilalte bone mirosea de parcă ar fi avut înăuntru pe cineva care murise trăgând pârțuri”, vorbe pline de înțelepciune (o femeie trebuie să arate “flashy, not trashy”, să nu se expună la soare –  “rays today, raisins tomorrow”, şi, desigur, să nu uităm că “you can catch more flies with honey than with vinegar”…), vorbe care atunci când sunt rostite de gura cea mare a tipei din serialul The Nanny, aceea cu râsul superbo-enervant, nu pot fi trece neluate în seamă.

M-a binedispus comedioara şi… a, şi Timothy Dalton interpretează şi arată mmmmm. Pot să o mai spun o dată. Mmmmmmmmmmmmmm! Chiar şi fără mustață, deşi pe el, prin excepție de la regulă, l-am plăcut mai mult în prima jumătate a filmului, când o purta trufaş şi atitudinea lui era “I take what I want, no questions asked!”.

Home-made beauty

De-acum înainte, o dată sau de două ori pe săptămână, ritualul meu de îngrijire bazat pe metode 100% naturale va include și așa ceva:

– gomaj pentru pielea corpului, folosind un scrub din gălbenuș de ou amestecat cu mălai (bio, mai grunjos, mi-l cumpăr de la Terra Natura, pentru copii fac mămăligă iar pentru mine… experimente!), continuat, după clătire (doar cu apă), cu un masaj cu ulei din germeni de grâu, preferatul meu;

– mască de față, făcută din albușul de ou (de la oul folosit pentru scrub, prin folosirea la maxim a resurselor!) albuș bătut împreună cu suc de lămâie și miere (un albuș, două linguri de suc și una de miere).

Am încercat mai devreme ambele mixuri și rezultatul este sen-za-țio-nal!

Așadar cine spune că obrazul subțire, cu cheltuială se ține, greșește. Garantez eu! :-)

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Femeia de care m-aș îndrăgosti locuiește într-o casă de turtă dulce…

Dac-aș fi bărbat, femeia de care m-aș îndrăgosti ar fi femeia ce locuiește într-o casă de turtă dulce…

M-ar ademeni cu parfum de scorțișoară iar eu m-aș lăsa purtat de val și dus până la ușa casei ei, m-ar întâmpina cu-un obraz pudrat cu făină aromată, și-ar pleca râzând genele încărcate de praf maroniu de vanilie și ar întinde brațele-i fine, suav mirosind a căldură și miere… Apoi m-ar invita înăuntru dar, copleșită, s-ar împiedica de covorul pufos și parfumat precum casa-i e toată și ar cădea, deloc senzual, dar râsu-i sublim m-ar face să-mi doresc s-o văd rostogolindu-se iar… și iar… și iar…

I-aș trece pragul casei și aș privi-o învârtindu-se tandră printre lucrurile ei, înlăturând șuvițe din părul de culoarea nucilor de pe fruntea-i micuță, luând recipiente viu colorate din dulapuri cu rafturi niciodată de praf pomădate, mângâind etichete cu cuvinte necunoscute-mi, șoptindu-mi vorbe ce nu au legătură cu seducția ci doar cu liniștea și împăcarea… apoi m-aș pierde în miros de cuișoare, hipnotizat de vraja turtei parfumate pe care mi-o întinde mereu râzând, mereu caldă, mereu dulce… M-ar întreba dacă îmi place și-aș spune că da, deși gustul necunoscut mi-ar zăpăci papilele ce-mi știu doar de crusta cea crispy și uleioșii French fries…

M-ar vrăji cu super-puterile ei și-am bea un ceai, am vorbi vrute și nevrute, am uita de timp dar nu de brioșa ce stă să se coacă, am decide soarta unui păienjenel ce-ar veni curios pe perete, am râde de nimicuri ca de niște glume bune și-n toată această viață de poveste în care eu nu aș fi vreun erou de la Termopile dar ea ar întruchipa mitului femeii perfecte nu ar veni niciodată vremea de plecare sau timpul pentru a ne spune “tu nu mai ești tu, așa cum te-am visat”… oh, da, viitorul ne-ar fi viu colorat în oranj precum cartela de pe care eu o tot sun pe un telefon la care ea nu-mi răspunde cu-acel simplu “alo, tu ești, iubirea mea?”…

Ne-am gândi la toate și totuși la nimic, am face planuri de dragul de-a ne imagina și nu pentru că și-ar avea sensul, pierduți am fi în lumea caldă a cuișoarelor și-a cremelor de vanilie, am visa fără a ne dori nimic altceva, ne-am uita unul la celălalt fără însă a ne vedea conturul ci doar lumina venind dinăuntru… Pentru că a ei casă din turtă-a crescut și nu din rate la bancă sau ore pierdute-n lumini de neon…

Dacă aș fi bărbat iar femeia din casa de turtă dulce mi-ar deschide ușa și m-ar chema peste prag, lumea ar avea culoarea șofranului și mirosul unui parfum sublim, parfumul dragostei… nu ar fi loc pentru întrebări, pentru ezitări, nu ar fi loc pentru altceva și în mod cert pentru altcineva. Nu m-aș gândi să o împodobesc cu daruri iar ea nu s-ar întreba de ce nu i le las la picioare… Trandafiri roșii și cutii de ciocolată, o amintire-ar fi doar, o amintire-a unui trecut în care eu nu eram EU iar ea încă nu era EA…

Abia acum ea ar fi EA iar eu aș fi EU… Ea, flacăra, super playboy transfigurat, căldură și aromă, lumină și culoare blândă iar eu om, acolo lângă ea… Jeleul de fructe și tarta aromată ne-ar bucura precum nimic altceva nu ar face-o iar timpul s-ar dilata pe cadranul unui ceas ce sună doar pentru a anunța că-i prăjitura coaptă…

Un timp al nostru, rotund și perfect, fără constrângeri și ecouri de voci ce-ți răstesc acel “Gata-i raportul?! Pe birou să-l găsesc!”…

Iarnă, vară, toamnă, vânt sau arșiță, ne-am întreba doar dacă din mentă facem un ceai sau poate o limonadă, dacă în chec punem nuci sau migdale iar eternitatea ar curge într-un firesc al momentului și într-o lumină dulce a cuvintelor nerostite…

Viața ar curge, nu scurge, iar timpul ne-ar face cu ochiul și ne-ar șopti jovial că el, pentru noi, e fără tăgadă etern…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Bună dimineața!

E simplu: hrișca și semințele de floarea soarelui sunt lăsate la înmuiat peste noapte (pentru că tot citesc despre “activarea enzimelor” și transformarea semințelor în “ingrediente vii” Smile), se clătesc, se adaugă miere, scorțișoară și gata, se mănâncă!!!

1 2 3

Răsturnarea ideii de cofetărie

Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață iar săptămâna minunată de luni, am început ziua mergând la cofetărie. Dar nu la orice cofetărie, ci la o cofetărie raw-vegan. Mai precis, la cofetăria Ostraw Vegan, cofetărie despre care aflasem zilele trecute și care, din imaginile de pe site-ul Ligiei Pop, mi se păruse un loc uriaș adăpostind o lume gen alice în țara minunilor…

Ei bine, cofetăria nu este nici pe departe uriașă, dimpotrivă, este minusculă, dar acest lucru devine irelevant odată ce începi să guști…

Și-am gustat și-am tot gustat… Bomboane cu ovăz și merișor (au devenit preferatele noastre!), cu prune și cu nuci, cu ghimbir, cu cânepă, apoi pătrățele de ciocolată, tort, înghețată, sunt toate acolo… SPLENDID! Iar faptul că un copil ce până mai deunăzi mânca ouă Kinder, batonașe de ciocolată, jeleuri, bombonele și mai era și familiar cu gustul prăjituricilor de la Ana Pan a fără acceptat fără rezerve schimbarea, spune foarte multe despre ceea ce se poate face îmbinând, cu simplitate, nuci, semințe, fructe, vanilie, miere, scorțișoară, cacao sau alte ingrediente a căror denumire, origine și întrebuințare îmi sunt (încă) străine…

Concluziile ar fi că se poate, că este simplu, că este la îndemâna oricui. Pentru că eu una, deși am tot făcut înghețată raw-vegan, nu mi-am imaginat că se pot face bomboane și tort care să mai fie și comestibile! Da, recunosc, obișnuită fiind cu… obișnuitul, până astăzi am trăit cu impresia că nu poate exista desert delicios în absența laptelui, oului, a zahărului și a untului, a dospitului, fiertului sau coptului…

Și încă o notă importantă: cele trei tăvițe pe care le-am mâncat cot-la-cot nu ne-au lăsat cu senzația aceea de oare ce-o fi fost în capul nostru de am mâncat atât?! ci cu o stare de bine și, foarte important pentru noi, glicemia lui Bogdan a stat în parametri, deși dulciurile pentru “diabetici” le-am apreciat doar din ochi, în catalog! Smile

1 2 3

4  5

6 7

9 10

16 13