Mickey Mouse. PR.

Am pornit cu elan. Am pus ce scria în reţetă. Mai mult sau mai puțin, dacă e să nu-mi placă ceva atunci asta e să folosesc cantităţi fixe (400 de grame precis? Ba o cană și jumătate!). Iese un aluat frumușel, l-am lăsat să stea la rece și am fugit să iau colorant. Pentru că deși nu-s cu măsurătorile, sunt adepta respectării adevărului istoric. Iar Mickey are de când lumea urechi negre-negre, faţa albă și limbuţa roșie. Și m-am întors de la cumpărături cu amintirea adevărului istoric și cu idei de a combina galben, albastru și niște bombonele după cum îmi va dicta inspirația. Scot aluatul și dau să tai formele. Aluatul e … Nu e bun. E sfărâmicios. Să fie din cauză că în loc să cântăresc am folosit ochiometrul și cana? Vine copilul cel mare. “Iese, mami?”. … (insistă) “Iese?” “Fac în așa fel să iasă”. Are încredere în mine, pleacă. Și modelez mai mult din firimituri o feţișoară. Îmi zic că e un Mickey… cu cap de inimioară. Inimioară? Parcă ar fi un capac de butoi de varză murată. Dar îmi văd de treabă de parcă aș produce o nouă versiune a omului vitruvian. Îmi iese un Mickey cu niște urechi de … porc. Continui. Sunt calmă. Am situaţia în mâinile mele. Un nou Mickey, cu urechile lipite una de cealaltă. Chem copiii. Sunt… în-cân-taţi!!! Și-i aleg, împart, asta în timp ce eu mă gândesc cum ei, deși au termen de comparaţie, au atât de multă inocenţă și deschidere încât ce-am creat eu, chinuit, e de-a dreptul magic! … Așa că, anticipând că și mai multă magie va sfârși prin a-i trezi la realitate, decid să fac din aluatul rămas… biluţe. Comod. Mai mici, mai mari. Și le prezint pe post de … sistemul solar. Fără Saturn și cu mulţi meteoriţi. Umplu o tavă, i-arăt opera celui mare, e vrăjit, bag tava la cuptor. Vine cel mic și vede în prim-plan planetariul. Și exclamă: “Oooo, mami, Mickey e mulţi și mici!!!” Mă întorc spre cel mare și încep să râd, apoi iar spre el și-l ridic în braţe, mi se pare scump, înduioșător, mă topește felul în care lumea lui micuţă primește orice informaţie cu bucurie, entuziasm, el nu are așteptări, el pur și simplu așteaptă ORICE! Îl mai drăgălesc un pic, scot fursecurile. Rup unul și mâncăm așa, fierbinte, dulce până la leșin. Decidem că sunt delicioși. Păi bine atunci. Mă pot apuca de glazură. Am de mixat zahăr pudră și albuș vreo 20 de minute. Ok. Îmi iau o revistă. După prima jumătate de articol deja mi-e cald la palmă. Mă uit pe ceas. 4 minute. Ce naiba? Cică trebuie să rezulte o “bezea densă” iar eu am o chestie eminamente lichidă și un blender deja încins. Și doi copii care umblă la tuburile de colorant de parcă ar fi vopseaua pentru figurinele de ipsos. Renunţ. Mi-e cu neputință să-mi pun blenderul în pericol, ne leagă cel puţin o mie de smoothie-uri și nu știu câte reţete de brânză vegană. Declar ora de pictură și creaţie liberă deschisă, colorez urechi cu albastru, presar bomboane, combin galben cu albastru și-mi fac copiii să ţipe extaziați la vederea verdelui, habar nu am dacă se va și usca “bezeaua” dar oricum se consumă febril de peste tot de pe unde e întinsă, masă, mâneci, spătarul de la scaun. Încă o nereușită-reușită, cum ar veni. Ţine doar de PR, din câte îmi dau seama.

20160212_112215~2__1455279973_109.166.134.16020160212_121020~2__1455280014_109.166.134.16020160212_121409~2__1455280047_109.166.134.16020160212_124053~2__1455280077_109.166.134.160

De pe-acum , planuri pentru o aniversare…

Pe 11 noiembrie suntem invitați la ziua unuia dintre prietenii lui Bogdan. De fapt nu a unui prieten, a unuia oarecare, ci a celui mai bun. Va împlini 6 ani. Emoții mari, ei deja se văd ca într-o senzațională aventură în care lucrurile nu vor decurge simplu, la modul cumpărat de cadouri, dăruit, urat La Mulți și Buni Ani, jucat pentru vreo două ore într-un ambient special amenajat, cu mâncatul de rigoare, băutul de sucuri și accesul nelimitat la prăjituri și tort. La vârsta de 5-6 ani cât au ei acum, totul apare învăluit în magie, nu va fi doar o petrecere aniversară de copii, va fi un eveniment la care se vor gândi mult timp după ce va trece. Și, la care, cum spuneam mai devreme, se gândesc cu fervoare încă de pe acum.

Mă gândesc și eu încă de pe-acum, dar la modul prozaic, gen haine mai deosebite pe care le-aș putea cumpăra pentru cei doi ai mei, în calitate de invitați, și, desigur, la cadoul prichindelului. Hei, oprește-te, cum adică a prichindelului?! La 6 ani vorbim deja despre un mic bărbat! Adică nu se pune problema de jucarii Disney, Mickey Mouse și Lightning și pirații din Țara de Nicăieri sunt soooo last year, acum va trebui să mă gândesc la… hmmmmm… poate la jucarii beyblade, Transformers, Ben 10, 6 ani e vârsta pentru cu totul altceva!

Și fac greșeala să mă sfătuiesc cu Bogdan. Desigur că acum rezultă și se impune că-i voi cumpăra și lui ceva, probabil ca un fel de cadou anticipat pentru când va împlini și el cei 6 ani, pentru că nu se poate să iau pentru un străin (e cel mai bun prieten, dar tot străin se cheamă!) și pentru el nu. Iar dacă voi lua pentru el va vrea și cel mic, o fi având el doar doi ani și jumătate dar percepe foarte clar momentul când se oferă o jucărie nouă în dar… Copii, ce pot să spun. Băieți. Mici bărbați. Oare la fetițele ce stau cu veșnic aceleasi papusi Barbie în brațe e mai puțin complicat?!