Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.

WP_20151017_001__1445090245_109.166.132.147~2

Înlocuind…

E plin de farmacii veterinare in Bucuresti. Alături de agenții bancare, farmacii “umane” și de Mega Image-uri. Cred că se concurează serios unele pe celelalte la capitolul numărul lor raportat la cap de locuitor. Și număr de stradă.

Am în zona blocului meu două aprozare. Dar patru farmacii veterinare. Și un pet shop. Și, un pic mai încolo, un salon de coafare canină, pentru orice eventualitate… A se citi pentru orice stăpân mai pretențios. Și, pe undeva, de-a lungul tulpinii arborelui genealogic, înrudit cu Paris. Paris Hilton.

Nu iau în derâdere problema ofertei venite în întâmpinarea cererii. Departe de mine gândul, mai ales că știu și eu cum e să ai câine, dar nu numai câine, ci și copii și astfel să te preocupe nu numai puricele din blană cât și ascaridul din burtică. Și știu perfect cum e ca pentru copil să spui pas vaccinărilor dar în privința câinelui să stai cuminte și să-ți aștepți rândul cu micul patruped și cu carnetul lui de sănătate în brațe!

Și mai mult de atât, am mare admirație pentru medicii veterinari! Pentru că ei, spre deosebire de frații lor cunoscători într-ale omului, își fac treaba cu mare drag: peste oricare-aș fi dat, tot drăgăstos ș-a purtat cu micul nostru coleg de apartament și tot l-a scărpinat între urechi și l-a privit cu înțelegere și amiciție în ochișorii lui candizi și negri! Și nici că mi-a fost dat ca, peste pretul vaccinului de caine, să am dilema sumei optime din plicul strecurat în hăul denumit buzunarul halatului!

Deci să ne lămurim: îmi plac animăluțele și admir și respect oricând grija pentru micuțele lor vieți, dar, fără supărare, dacă am înlocui una din zece farmacii și unul din zece Mega Image-uri și unul din zece ING-uri cu o săliță de lectură, să zicem, n-ar fi oare toată lumea mai câștigată?… :-)