De la Terminator la Henry Miller

O secvență de câteva minute din Terminator (despre care am scris aici) și trei pagini dintre cele 150 ale unuia dintre romanele lu Henry Miller reprezintă, din punctul meu de vedere, esența a ceea ce trebuie să fie un tată. Mai jos, fragmentul despre care vorbesc, cu mențiunea că… se adresează celor care cred în libertate!

“…Când l-am invitat pe Moricand să stea cu noi pentru tot restul vieții i-am cerut doar o mică favoare. Și anume să o învețe franceza pe micuța Val, dacă se poate. L-am rugat mai degrabă ca să-l eliberez pe el de un sentiment de recunoștință, căruia nu-i vedeam necesitatea, decât dintr-o reală preocupare ca fiică-mea să-și însușească limba franceză. Pe durata șederii în casa noastră, ea nu a învățat decât Oui, Non și Bon jour, Monsieur Moricand. Părea că n-are nicio treabă cu copiii. Îl enervau toți, în afară de cei extrem de cuminți. La fel ca mulți alții care pun accentul pe cumințenie, pentru el un copil cuminte era unul pe care nu-l vedea și nu-l auzea. Părea complet incapabil să înțeleagă de ce eram atât de preocupat de copil – plimbările noastre zilnice, eforturile pe care le făceam să o amuz, să-i țin companie și s-o instruiesc, răbdarea cu care îi ascultam întrebările interminabile, doleanțele ei exagerate. Bineînțeles că nu avea habar câtă bucurie îmi oferea copilul. Poate că nu voia să recunoască, dar se vedea bine, cu siguranță, că ea era singura mea bucurie. Val era mereu pe primul loc. Și asta enerva pe toată lumea, nu numai pe Moricand. În jurul meu, tacit, lumea era de părere că mă purtam ca un tâmpit care a ajuns la o vârstă înaintată și își răsfață prea tare unicul copil. […] Val era carne din carnea mea, lumina ochilor mei – singurul meu regret este că nu i-am acordat și mai mult timp și atenție. […]

A sosit și ziua când am învățat-o pe Val primul ei cântec. Eram în pădure și ne îndreptam spre casă. Am luat-o pe umeri, ca să-i cruț piciorușele obosite. Dintr-o dată, m-a rugat să-i cânt ceva. Ce ți-ar plăcea?, am întrebat-o și apoi i-am zis gluma aceea debilă a lui Abraham Lincoln, care știa doar două cântece: unul era Yankee Doodle și celălalt nu era. Cântă-l, m-a implorat ea. Am cântat, și încă cum! Mi s-a alăturat și ea. Până am ajuns acasă, știa cuvintele pe de rost. Eram cât se poate de încântat. Bineînțeles că trebuia să-l cântăm mai tot timpul. Moricand nu era deloc interesat de astfel de diversiuni. Probabil că-și spunea în sinea lui: Săracul Miller! asta însemnând că eram ridicol. Sărmana Val. Mi se rupea inima când o vedeam cum încearcă să i se adreseze, iar el riposta zicându-i:  Nu vorbesc englezește! La masă îl enerva fără încetare cu limbarița ei fără șir – mie mi se părea delicioasă – și cu lipsa ei de bune maniere.

- Trebuie să fie disciplinată! îmi spunea el. Nu e bine pentru un copil să i se acorde atâta atenție!

Soția mea, care era de aceeași părere, îi cânta în strună. Se plângea că o fac să se simtă frustrată, din cauza eforturilor pe care, spre deosebire de mine, ea le depunea în această direcție și susținea că, probabil, simt o plăcere diabolică atunci când o vedeam pe copilă că se poartă obraznic. Evident, n-ar fi recunoscut niciodată că avea un suflet rece și că disciplina era singura soluție la care ar fi putut apela…

El crede în libertate, spunea ea, făcând ideea de libertate să sune ca ultimul rahat.

Moricand i se alătura.

Da, copilul american e un mic barbar. În Europa, copilul știe unde îi este locul. Aici, copilul dictează.

Vai, toate erau cât se poate de adevărate! Și totuși… uita să adauge faptul că orice european inteligent știe că în Europa, mai ales în Europa lui, copilul ajunge adult cu mult înainte de vreme, că e disciplinat până la moarte, că i se oferă o educație care nu e numai barbară, ci și crudă, dementă, atrofiantă, iar că măsurile disciplinare s-ar putea să producă copii cuminți, dar foarte rar adulți emancipați!”

rolul tatalui