Rent a car

Nu am permis. Nu în sensul că nu-l am acum pentru că mi-ar fi fost suspendat sau mi l-aș fi pierdut pe undeva, ci nu am permis pentru că nu mi-am dorit niciodată să conduc – să conduc o mașină, să ne înțelegem, pentru că de altfel sunt un conducător și-un deschizător de drumuri și-un închizător înnăscut și tot ce se mai poate spune și vrea :-D Sau, revenind la permis, poate nu am pentru că nu am avut nevoie, fiind oarecum mereu cineva la dispoziția mea pentru drumuri încolo și-ncoace și prin țară și pe la mare și de la serviciu acasă și înapoi și dus-adus copiii la grădi și tot așa.

Deci a scrie acum un articol despre serviciile de inchiriere masini in Romania și cu accent pus pe inchirierile din Bucuresti este un pic (cel puțin!) hazardat, mai ales că singurul meu contact cu regimul de altfel vestit e acela că ne-am gândit, așa, oarecum ipotetic ca, în străinătate fiind și fără vehiculul de viteză propriu și personal, să închiriem mașini pentru a vizita.

Stând însă acum și gândindu-mă, serviciul de-a pune la dispoziția unui om o mașină pentru uzul și bunul plac personal e un business cel puțin inteligent. Și de succes. Și necomplicat. Riscurile sunt minime și oricum totul e asigurat, oameni doritori sunt și vor fi mereu, deci iată o idee cu sorți de izbândă în lumea lui time is money și ne-punem-în-cap-pentru-a-i-avea. 

Opțiuni nelimitate, de preluare a clientului businessman chiar de la aeroport (a se vedea inchirieri auto Henry Coanda, căci există, normal, și așa ceva!), mașini proaspăt spălate, model la alegere, da dom’le, sigur, orice se poate, totu-i pe bandă rulantă doar de “Termeni și Condiții” mai trebuie să ai habar! :-D

Pseudo-libertatea copilului

Care sunt cei mai mari inhibitori de libertate ai unui copil? Pe lângă părinți, desigur. Păi sunt în număr de cel puțin trei, pe numele lor căruciorul, cu varianta lui fast-forward, și anume scaunul de mașină iar apoi, doamnelor și domnilor, pe locul trei dar nu în cele din urmă, doar-aparent banalul scutec.

Bun. Căruciorul. Ce face și ce desface? Păi, în primul rând, desface legătura copilului cu mama. Sper că n-a căzut cerul pe nimeni, departe de mine gândul de-a fi lupul moralizator. Eu însămi am schimbat nu mai puțin de șapte carucioare de copii la doar doi ai mei, deci pot, făcându-mi procesul de conștiință de rigoare, spune că un cărucior este binevenit pentru a-nchide gura lumii ce încă mai spune că mica formă de viață trebuie să-și țină spatele la nu-mai-mult și nu-mai-puțin de 180 de grade, nivelul 0, apoi la 45 și ta-dam, momentul magic, 90, sau pentru curse contra-cronometru casă-parc-magazinul din colț-bancomat-piață-farmacie și, bonus, să zicem pentru plimbări, romantice sau nu, pe vreo faleză, la mare, dar altfel vorbind, copilul legat în centuri indiferent de zbaterea și de protestele lui, nu e nimic altceva decât canarul frumos “protejat” în colivia așezată la fel de frumos pe pervaz, cu fața spre cer…

Scaunul auto pentru copii? Sigur că da, orice părinte îl are! Scoica 0+, apoi scaunul cu spătar reglabil, apoi înălțătorul, nimic nu lipsește, copilul de azi nu mai admiră peisajul în veșnică schimbare dintr-o mașină ce merge cu o viteză decentă, foindu-se entuziasmat în brațele mamei, ci, pentru binele lui și-al lumii în general, e prins în nenumărate puncte de-un scaun care, la rândul lui, fixat în tot atâtea puncte, îi împărtășește soarta de mic-mare captiv… Și-mi vine acum să întreb: cu trenul și ba sus ba jos pe banchetă, cu capul lipit ba de geam ba scos inconștient pe afară, mai merge oare cineva?

Scutecul. Răul necesar,  îi dă mamei la început o bine-meritată porție de timp (mai) liber, dar după alți vreo doi ani, copilului (încă în scutece) clar nu-i mai dă nimic din ce-ar merita: nici un surplus de atenție din partea părintelui care – nu-i așa? – are acea porție de timp în plus, și nici libertatea de-a pricepe, pe cont propriu, că acea chestie pe care mama o tot îmbracă, dezbracă, culcă, hrănește, iubește, se cheamă de fapt un corp funcțional…

Case closed, mystery solved! – sau despre simplitatea procesului decizional atunci când vine vorba despre a cumpăra o mașină…

A fost o vreme când fumam. Fumam orice se nimerea, cumpăram Rebel pentru că îmi plăceau pachetul și reclama din Club A, dar la fel de bine puteam cumpăra Viceroy, L&M sau Pall Mall pentru că toate erau la fel, n-am fost niciodată în stare să disting care-i una și care-i cealaltă, toate se aprindeau la un capăt și se stingeau la celălalt și oricum serveau scopului unic de a-mi afirma libertatea, împreună cu pletele roșii și pantalonii rupți mai peste tot…

Și m-am gândit la țigări pentru că, pe undeva, pentru mine, ele intră în aceeași categorie cu mașinile. Dacă mă întreabă cineva dacă îmi place o nu-știu-care mașină, întreb simplu: nu tot acolo te duce? Ce să zic, poate că nu mă las cuprinsă de frenezia farurilor ce nu-ți dau pace și te urmăresc pân’ te-ai văzut acasă iar terminologia push start and smart entry, ce vine la pachet cu acronime gen IPA, HAC, DRL, VSC, TRC, rezervate pour les connoisseurs, mă face să râd pentru că mie mașina-mi pare doar… un rău necesar!

Copilăria mi-am petrecut-o fără mașină iar amintirile mele din adolescență se leagă de tata care punea muștar în rezervorul unui ARO care, chipurile, trebuia să ne ducă la mare dar se oprea la fiecare zece minute, de drumurile săptămânale de la Gura-Humorului la Suceava și invers, iar mai târziu, de fratele meu care s-a angajat la o reprezentanță auto și a început să vorbească doar despre mașini pentru ca apoi, având o dată treabă prin București, să mă ia și pe mine acasă într-un drum de seară, într-o mașină top line - precum mi s-a spus atunci cu emfază, mașină “accesorizată” cu-un șef taciturn ce a citit tot timpul ziare… Țin minte și acum lucrul ce m-a hipnotizat: colțul hârtiei desfăcute ce sta aproape nemișcat, fie că eram la deal, fie că eram la vale, fie că frânam, fie că acceleram… A fost un drum făcut cu geamurile închise, cu muzică în surdină și într-o atmosferă mereu aceeași, lucruri ce mi se păreau nefirești, obișnuită fiind cu brmmm – brrrrmmm – brrrrmmmmmm și tot felul de pocnete, bufnituri, vâjâieli și tras pe dreapta la marginea drumului… Pentru că da, eu una știam doar de geamul deschis vara și de aerul încins de radiator iarna, de mirosul de benzină și de portiere ce trebuiau trântite pentru a se închide…

Apoi am fost spectatoare la epoca tunning-ului. Pornind de la un Fiat Coupé și sfârșind cu o Toyota Supra ce avea numărul TOY, fratele meu a transformat mașină după mașină, a participat la saloane, concursuri, a făcut țara-n lung și-n lat pentru o singură pasiune: mașinile. Am apreciat dar… tot n-am înțeles!

Și tot cu neînțelegerea am rămas atunci când, ajunși la casa noastră, a venit vremea să ne luăm și noi mașină iar cuvintele de dragoste și sărutul de bună dimineața au fost înlocuite pentru o perioadă de cruise control, halogen, proiectoare, senzori, panou de bord, consolă… grea alegere dom’le și muuuuultă bătaie de cap față în față cu liste de specificații complexe precum polinomul de gradul trei, apoi multe ezitări și telefoane interminabile… Totul pentru o mașină!

N-am înțeles atunci și nici nu cred că voi înțelege vreodată… Dă-mi mie bani de o mașină – nu, nu de un Lamborghini, ci de-o mașină pe care s-o conduci pe orice drum și fără să-ți fie frică s-o lași parcată! – și lasă-mă zece minute c-un calculator și-un telefon și să vezi ce simplu îmi este să aleg!

Google – cuvinte cheie “cea mai vândută mașină” (pe principiul simplu că dacă o cumpără atâția, or fi știind ei ceva!) – search! Rezultat: Toyota Corolla. Bun, o știu de pe stradă, dar oricum dau căutare de imagini, ocazie cu care aflu de… noua Corolla! Pfiuuu, ce ușurare, ce bine că au făcut-o mai frumoasă!

Toyota (2)

Bun, exteriorul ca exteriorul, daaaaar interiorul?! E cozy, e plăcut? Zic “plăcut” pentru că pe mine mă interesează senzația per total și nu detalii precum volanul din piele și ornamentele cromate… Și uite-așa dau peste reclama care mă face să mă îndrăgostesc! De Garfield cel kamikaze, dar ce mai contează, retina sensibilizată e direct legată de centrul nervului decizional!

 

Iar acum… piatra de’ncercare: o fi ea frumoasă și prietenoasă, daaaaaar… e sigură la drum?! Citesc mai multe articole, mai întâi de testele de siguranță trecute (unul e mai buclucaș dar situația-i sub control!), apoi trec la specificații dar mă pierd în argoul cu note valvematice așa că iau telefonul păstrat la îndemână… O conversație de câteva minute în care bifăm pe-o listă fictivă da, e bine că are, da, e bine să aibe, oaaaaa, oaaaaaa, câte airbaguri!, după care închid și sun la reprezentanță (hai s-o văd și-n carne și oase! - pardon, tablă și pistoane), banii dați și… o mașină cumpărată fără bătaie de cap și nopți nedormite de grija unui cal putere în plus sau a unuia în minus… Case closed, mystery solved!

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Totu-i bine când se termină cu bine

Ieri a fost ultima zi de vacanță. Trezirea la 7 iar în loc de bună dimineața trasez direct sarcinile: Valentin la masă cu băieții, eu rămân să fac bagajele. Pleacă băieții, eu încep să adun haine de pe balcon, haine de pe scaune, haine din sertare, haine din dulapuri… Nu trece un sfert de oră, băieții apar sub balcon: mami, ne e frig, dă-ne hanorace! Bun, le scot din bagaje – fuseseră primele lucruri pe care le-am strâns – băieții se prezintă la ușă, le înmânez și-i spun lui Valentin că în 10 minute termin și vin după ei la masă. Pleacă băieții pentru a doua oară. Arunc într-o sacoșă încălțămintea, în alta cosmeticele și alte acareturi de prin baie, jucăriile într-o a treia pungă, grupez totul la ușă ca să fie ușor de dus la mașină, trag costumul de baie pe mine, un tricou și niște pantaloni și dau să plec. Ușa închisă. Mă întorc să iau cheia. De unde s-o iau nu prea eram sigură, deja totul fusese strâns iar eu nu dădusem peste ea… Iar ușa de la camera noastră (și probabil de la toate camerele din hotel), oricât de aberant ar suna, se deschide din interior DOAR cu cheia pe când din exterior printr-o simplă apăsare de clanță! O privire prin cele două camere goale îmi spune ceva ce, în contextul în care mă grăbisem să termin totul repede astfel să ajungem să mai facem o baie în mare înainte de somnul lui Vlad și implicit plecarea noastră, mă enervează la culme: cheia este la Valentin.

Iau loc pe un taburet și încerc să mă liniștesc cu gândul că Valentin știa că aproape am terminat, așadar văzând că nu vin sigur se va impacienta și va veni după mine. Și aștept. Și tot aștept… Îmi amintesc de pliantul de prezentare a hotelului, îmi vine ideea să sun la recepție să trimită pe cineva după el. Iau pliantul, găsesc numărul, în timp ce apelez văd că este și un număr de la restaurant, mă bucur intuind timpii câștigați, sun la restaurant, răspunde un băiat, pricepe imediat că sunt lady in distress (a se citi big stress), îmi spune că-l va anunța imediat. Mai aștept vreo 10 minute, timp în care cavalerul și cei doi prinți tot nu se profilează la orizont. Sun din nou. Băiatul mă roagă să sun la recepție, acolo se soluționează problemele cu cheile. Înțeleg imediat. Nu este vorba că acolo se rezolvă incidentele cu cheile, mi-ar fi spus-o de prima dată, ci pur și simplu s-a gândit – din tonul meu vizibil isteric – că cine știe ce l-o fi motivat pe soț de a închis bestia în casă… iar el, în calitate de reprezentant al hotelului, în mod cert nu va răspunde pentru eliberarea ei!

Îmi vine altă idee cu potențial salvator. Să ies pe balcon și să rog niște oameni care trec spre terasa restaurantului să-l caute pe Valentin – ușor de reperat având în vedere însoțitorii – și să-l roage să vină… Ies hotărâtă. Când ce  mi-e dat să văd?! Cavalerii mei se întorc! Din două vorbe, trag de urechi vinovatul – cum să scape nepedepsit?! – apoi hai la plajă!

La întoarcere, în timp ce încărca bagajele, Valentin mă întreabă unde am pus cheia de acasă, ca s-o avem la îndemână odată ajunși. Îi spun că nici pe aceea nu am văzut-o. Nu-i nimic, sigur o fi în mașină, în torpedou, dacă nu acolo, sigur este în cotieră, dacă nici acolo, probabil e căzută printre scaune. Hai să pornim, cel mic e deja mârâit, noi deja obosiți, nimeni nu mai are chef de căutat.

11,30 – plecăm. 18,30… ajungem. 7 ore pentru un drum de maxim 4. Am avut de toate. Drum în lucru, porțiuni de drum foarte aglomerate, copii sâcâiți, cauciuc dezumflat. Trecem pe la un bancomat să vedem dacă mi-a intrat indemnizația. Ca să ajung la card, dau la o parte jumătate din lucrurile din portbagaj, îl pusesem tocmai în geanta cea mai mare… Nu contează, bucurie mare când văd că banii au intrat. Acum relaxați – parcăm în fața blocului.

Și aici a început partea a doua la episodul de dimineață…

Caută tu în rucsac, eu caut în geanta de umăr. Ai găsit? Nu… Tu? Nu. Hai să dăm covorașele la o parte. Nimic. Hai să tragem scaunele. Nimic. Hai să demontăm scaunul lui Vlăduț, poate i-am dat-o să se joace și este pe sub husă. Nu-i. Îl sun pe tata. Tata care nu este nici măcar în țară, dar care are oricând idei salvatoare. Brainstorming… Hmmm, spargem ușa sau… ce facem? Valentin îl sună pe fratele lui. Frate care are o cheie de la apartament, dar… nu este în București. Decidem. Valentin va merge după fratele lui (aproape 4 ore de mers cu mașina) timp în care eu voi rămâne cu copiii în parc și vom mânca pe undeva. Dau să iau niște haine să îi schimb. Deschid din nou geanta cea mare, scormonesc pe acolo. Valentin vine lângă mine. Uite-o! Unde, unde??? A naibii cheie, era chiar în buzunarul din care, cu puțin timp în urmă, scosesem cardul pe care trebuia să îmi intre indemnizația…

Zăpăciți…

key_chain

Jurnal de vacanță. Ziua 0

Mâine plecăm în vacanță. Având experiența celorlalte concedii de până acum, am decis să planific totul din timp, astfel încât să nu ajung pe ultima sută de metri cu bagaje făcute la nimereală iar casa într-o debandadă totală.

Am pornit de luni cu pregătirile: haine puse la spălat, grupate apoi în funcție de posesor, curățenie prin casă. Așadar pentru astăzi – să-i spunem ziua 0 – ne-au rămas de făcut efectiv doar bagajele și partea de înfrumusețare, la mine – restul fiind frumoși fără a fi necesare diverse artificii!

Iar pentru a ține lucrurile sub control, am întocmit o listă cu lucrurile de făcut/oră.

Trezirea la 7.

De la 7 la 8, masa pentru toată lumea – o oră, având în vedere că dimineața fiecare mănâncă altceva iar numai trei mănâncă singuri.

Eu – cosmetică – de la 8 la 9. Încă o dată, am făcut ceea ce îmi spun de fiecare dată că nu voi mai face. Cel puțin nu înainte de a pleca în concediu sau la o petrecere. M-am tuns. Nimic deosebit, doar vârfurile, dar dacă vârfurile înseamnă o palmă, parcă plusul de prospețime și elasticitatea câștigată nu mai au niciun farmec… Mda, eu și Maria Dragomiroiu, cu fixul pentru părul lung…

Ora 9 – preluat copiii (și pe Valentin) din parc. Mers acasă (eu) pentru a face bagajele, Valentin la serviciu. Acasă, bucurie mare, unul ba în geamantanul mare cât o zi de post, ba afară, celălalt cu acces nelimitat la tabletă (în astfel de momente, scopul scuză mijloacele!)…

Ora 12 – masa de prânz, în trei. Cartofi copți cu unt și brânză, la fel pentru toată lumea de această dată. Simplu și fără comentarii!

Ora 12,30 – plecat la cosmetică pentru a doua sesiune de înfrumusețare: manichiură, pedichiură și alte demersuri. Valentin a preluat ostilitățile și cartofii rămași. Am revenit de la cosmetică desculță. Nu, nu mi-a furat nimeni tenișii, dar pentru a-mi proteja unghiile proaspăt vopsite, am plecat în niște papucei din aceia de salon, crezând că vor rezista până acasă. S-au desfăcut la fix 10 metri de la ușa salonului, dar n-a mai contat, fuga-fuga înainte pentru ca Valentin să se poată întoarce la serviciu din “pauza de masă”.

Bagaje – partea a doua. Pauză pentru o gustare și culcat unul dintre copii. Celălalt a adormit și el, din solidaritate probabil. Un moment potrivit pentru a prelungi pauza – mai precis a deschide calculatorul și consemna evenimentele zilei.

Au mai rămas de făcut asigurările de sănătate dar noroc cu un vecin din bloc, să spălăm mașina, să-i facem plinul, apoi să desfacem o bere și să adormim bucuroși că anumite lucruri s-au rezolvat de la sine, prin proverbialele conjuncturi favorabile!

lista