O notă de egoism

Toată lumea merge acum la mare. E vară, e cald și… oricum, pentru mine, dacă e să mă întrebe cineva, nicăieri nu e mai bine decât la mare. Și, dintr-o dată, realizez un lucru și anume că, dacă ani la rând și până cu nici două secunde înainte, vorbele unei prietene de-ale mele care-mi spunea că, dacă ai copii dar “vrei să ai și o viață”, e bine să-ți organizezi timpul în așa fel încât un concediu pe an să-l petreci cu copiii iar unul “în doi”, mi se păruseră o culme a egoismului și a iresponsabilității, ei bine nu e chiar așa…

Și-mi vin în minte niște imagini, simple, de-a valma, dar de fapt complexe și perfect ordonate, cu doi oameni plimbându-se pe plajă înainte ca soarele să fi răsărit, treziți în virtutea acelorași ritmuri și nu a ceasului pus să sune “ca să vedem răsăritul”, apoi lungiți mai mult pe nisip decât pe prosoape, citind aceeași carte în același timp, mâncând fructe și nu scoici flambate pe terasa vreunui cosmopolit restaurant, colindând la apus pe străduțe întortocheate de mic orășel de pe malul mării. Imagini cu ea probând cercei din sidef iar el spunându-i cât e de frumoasă…

Egoism? Să spunem că da… De fapt, un joc spontan al imaginației.

Un fel de "dai un ban, da’ stai în față"…

Poate pentru că noi am crescut cu bălăceală în ape curgătoare (toată vara) sau în valuri (o dată pe an), nu ne-a impresionat până acum vreo doi ani ideea de piscină. Dar când copilul dă din mâini și din picioare la vederea apei frumos colorate și singura direcție în care pornește indiferent de câte ori l-ai suci, răsuci și păcăli este piscina, renunți la orice scepticism și mergi după cum ți se dictează…

Și uite-așa, din aproape în aproape, pornind de la magnetismul copilului pentru tobogane de apă și alte chestii fistichii am ajuns să considerăm piscina ca pe o opțiune pentru weekendurile călduroase din București.

Ieri am fost la Pescariu, la piscina inaugurată anul trecut și accesibilă publicului larg. Frumos. Chiar mai mult decât atât, o desfătare! Doar că am lăsat o grămadă de bani…

Pe scurt, exprimat în cifre, iată cum decurg lucrurile: intrarea este 100 lei / adult și 40 de copil. Prosoapele nu sunt incluse în preț: 10 lei bucata la care se adaugă 50 de lei “garanția” (nu am înțeles principiul, dar ce pot să spun, poate au fost cazuri când, folosite prea intens pe parcursul unei zile de piscină, unele s-or fi rupt…). Apoi vine mâncarea – pentru că nu poți să stai fără să mănânci. De la atâta bălăceală, de la pofta pe care ți-o fac platourile pe care le vezi aduse celor din jur, comanzi… Splendida pizza, înghețată cum nu am mai văzut, platouri reci, salate, băuturi anti-aging cu morcov și ghimbir, sunt toate acolo… delicioase – incontestabil! – și, e drept, nu mai scumpe decât în altă parte, dar adăugate la prețul intrării transformă – pentru muritorii de rând cel puțin – o zi de piscină într-o diminuare considerabilă a bugetului alocat până la următorul salariu…

La final, în loc de concluzii, trei întrebări retorice: Copiii s-au distrat, este drept? Suntem tineri, da? Muncim, nu-i așa? Quod erat demonstrandum!

P.S. Vlăduț a verificat și coșurile de gunoi. Nu m-am opus. Pentru că, la Pescariu, chiar și-acestea strălucesc de curățenie!

2 7 8

3 4 5

1 6 9

Am fost la mare…

Sâmbătă dimineața, pregătiri pentru a merge la cumpărături. Valentin la duș, îl întreb prin ușă ce facem după aceea. Îmi zice că nu are niciun plan. Hai la mare. Hai. Bun, pac-pac, rezervare (trăiască booking.com), aruncat în bagaje jumătate din dulapul copiilor, pe principiul să fim pregătiți pentru orice, înfundat pe deasupra exact șase haine pentru noi doi, luat jucăriile de nisip, oprit pe la Jumbo pentru respectivele cumpărături și adăugat în coș două pistoale cu apă și niște jucării de umflat, apoi drum întins până la destinație.

Marea, ca de obicei, m-a copleșit. Am observat că Bogdan se manifestă la fel ca mine. Cel mic însă, după primul val venit peste piciorușe, s-a întors hotărât pe nisip. Toate bune și frumoase, până s-a ajuns la momentul X. Momentul X fiind acel moment din fiecare an, când, fără excepție, ceva merge rău.

Dacă Valentin nu face insolație, sigur face Bogdan indigestie, dacă nu le iese celor mici vreun dinte fix în acea perioadă, sigur unul dintre noi răcește. De data aceasta, a fost rândul meu. Indigestie de toată frumusețea, astfel încât la plecare nu mai eram în stare să ridic nici măcar un deget sau să beau o simplă gură de apă…

Acum mă bucur că suntem acasă. Mai mult de atât, mă bucur c-am trăit s-ajung să povestesc…

1 2

3 4

5612

7 8

91011

13 14