Primii 1100 de kilometri

1 aprilie 2007. Mașină nouă și un permis abia luat. Unde mergem? La Brașov? La Brașov! Și am plecat, dimineața. Cu muzica dată tare și cu tresăriri la fiecare stop, depășire și indicator. Am ajuns în Brașov, bucuroși nevoie mare, nu neapărat pentru că eram prima dată acolo, cât că am ajuns teferi. Am mâncat, ne-am plimbat, eu mi-am cumpărat pantofi. Vag micuți, dar erau singura pereche de acel gen și mult prea minunați ca să nu-i am! Pe după-amiază, am tras adânc aer în piept și am pornit spre casă. Cu muzica dată nu chiar atât de tare și cu și mai multe tresăriri, eram deja obosiți iar drumurile arată pe înserat puțin altfel decât dimineața. Aproape de Ploiești, sună tata. Diana (pauză) a murit mama. Fac și eu o pauză. Și singurul lucru pe care îl pot spune este să întreb dacă asta e ideea lui de păcăleală de 1 aprilie. Da, mama e bolnavă, dar e tare ca o stâncă. Plus că știe că voi veni de Paște. Și e atât de bucuroasă! Pe undeva, îmi sare țandăra. Adică sunt glume care totuși nu se fac! Mintea mea ignoră vocea sfârșită a lui tata, mama sigur e lângă el și chicotește așteptând să ia ea receptorul și să-mi spună că e în viață. Dar nu, mama n-a luat receptorul. Mama nu e în viață. Și eu am închis. M-am întors înspre proaspătul șofer care, am observat abia atunci, trăsese pe dreapta. Și i-am spus. Nu plângeam, dar am ieșit din mașină. Am stat în câmp și nu m-am gândit la nimic. Apoi m-am urcat și am întors. Și am plecat spre casă, casa brusc devenită în prima zi de aprilie casa fără mama și nu acasă. Drum făcut în tăcere, fără să mai tresărim la nimic. Mama e moartă. Mi-a deschis tata. Plâns, tras la față. Nu mama micuță și caldă, trezită la 5 dimineața, ora când ajungeam cu trenul de noapte, ca să mănânce ceva cu mine și să mă audă sporovăind despre examene, sesiuni, colegi, club A, muzică, planuri. Nu, nu mama. Ea era deja la capelă, aveam să mă îmbrac în haine negre și să o văd abia dimineață. Ne-am așezat la masă, tata vorbea, eu mă uitam la el, el plângea, eu nu. A fost apoi înmormântarea. N-am plâns nici atunci. Doar așa, scurt, nervos, când au început să arunce cu pământ în groapă. Așa au arătat primii 1100 de kilometri și primele zile dintr-o viață în care ea n-a fost acolo să-i spun Mama, sunt însărcinată! Mama, am pierdut un copil…. Mama, sunt iar însărcinată, va fi bine acum, va fi, nu-i așa?! Mama, ai un nepot de 4 kile și jumătate! Mama, are părul blond și ochii verzi, fix cum ai tu! Mama, merge! Vorbește! Mama, doctorii îmi zic că are diabet, ce fac?! Mama, vei fi încă o dată bunică! Mama, am născut, nu seamănă cu celălalt, e urâțel ca o maimuță, cam cum am auzit că eram eu când m-am născut, hihi, ia povestește-mi încă o dată! MamaAr fi fost cea mai frumoasă și mai tânără și mai luminoasă bunică. Așa ar fi fost. Și ieri aș fi sunat-o să-i spun că nepotului mare îi va cădea primul dinte. Și că al doilea zice peltic My name is Vlad. Animăluțul a învățat să alerge înainte să meargă. Mama. De ce nu ești aici să-ți spun că sunt fericită și că îmi place atât de mult să fiu mamă?

Iubirea, zise ea…

Teoretic, iubirea sună a Sonia lui Raskolnikov, a Anna Karenina, a Meggie și Ralph de Bricassart, a Vatsyayana și singura femeie din viața lui.

Practic, iubirea e ceva ce găsești înauntru, dintr-o dată. Dar dintr-un “dintr-o dată” care n-are nimic de-a face cu prea-cântatul coup de foudre. E ceva ce e acolo, o bucată fixă și pe care o pipăi și te tot minunezi de ea. Iubirea cu i mare nu e stridentă. Nu e dramatică. Nu face tragedii. Nu e isterică. Nu-și cere împlinire și nu consideră că are drepturi iar când plânge, nu plânge ca un copil care bate din picior pentru că nu a primit și-a zecea felie de cozonac. Iubirea nu așteaptă nimic și nici nu se preschimbă în altceva. Orice și oricât s-ar întâmpla.

Iubirea e cu până în pânzele albe. Fără a aduce cu Don Quijote pierdut în iluziile și speranțele lui de amor. Sunt niște pânze albe, simple. Redusă la concret, truism și banal, iubirea e precum… forța gravitațională. E așa pentru că nu se poate altcumva.

***

Iubirea e mama ținându-l pe tata de mână la calea ferată. Ținându-l și făcând ce-l simte pe el făcând. Nu gândind. Nu zicând hai să așteptăm trenul să treacă sau ah, nu, ne va călca!. Pur și simplu ținându-l de mână și neezitând. Firesc. Simplu. Încredere. Ea devenită el, el devenit ea.

De la 1 ianuarie 2015

La aprozar fiind, avem mereu aceeași problemă. Nu se poate plăti de pe card. De înțeles de altfel faptul că tanti cea amabilă și care face și borș de casă nu știe ce mai e și aia un sistem POS, doar până la urmă vorbim despre un aprozar! Aprozarul micuț, de la colț. Să fim sinceri acum, cine cumpără un dovleac și patru gutui nu are nevoie de bani importanți! Nici chiar pentru un sac de gogonele nu se impun prea multe bancnote, deci doamna cea simandicoasă și posesoare de card dar nu și de bani va merge până la cel mai apropiat bancomat. Și va scoate cei aproape 30 de lei necesari.

Ca o parafrazare, la aprozar, ca excepție de la regula general valabilă, ai card dar… n-ai parte. Și cam așa înțeleg că vor sta lucrurile de la 1 ianuarie 2015 și în ceea ce privește accesul la sănătate. Un pic invers, dar ideea rămâne în picioare. Cum ar veni, dacă nu vei avea cardul de sănătate în buzunar când te ia cu amețeală iar paramedicii din ambulanța care vine chemată de vreun bun samaritean nu au cititorul de carduri la ei, e ca și cum nu ai avea cash pentru fructe atunci când ești la aprozar. Deci vrei-nu-vrei, va trebui să-ți aplici două palme, să te ridici, să dai o fugă până acasă, să cauți prin vreun colț de sertar acel obligatoriu card de sănătate și să te prezinți regulamentar la locul faptei leșinului, cu el în dinți, în mână sau în buzunar.

Dar, lăsând gluma la o parte, eu, ca mamă de copil diagnosticat cu diabet, salut introducerea acestor carduri. Mai este mult timp până ce Bogdan va împlini 18 ani și-mi pun toată încrederea în beneficiile stilului de viață vegan, însă cred că un asemenea card și informația decelată rapid de cititoarele de carduri de sanatate vor face accesul la medicație de departe mai puțin riscant și, ca și timp, înzecit mai ușor.

Dance Me To The End Of Love…

2004. 13 noiembrie 2004. Alegerea noastră de zgomot de fundal pentru dansul mirilor, November Rain. Ce s-a cântat până la urmă a fost Forever And For Always. Alegerea mamei mele, draga mea mamă, romantică până la cer și înapoi. Ar fi fost o mie de alte variante, de la vals vienez și până la … Dance Me To The End Of Love.

Nu știu dacă am dansat atunci. Adică am dansat, dar nu un dans al mirilor cu o coregrafie învățată la cine-știe-ce cursuri de dans făcute în București, printre două seminarii și două examene. Am dansat normal, simplu, așa cum o făceam în Club A. Lipseau doar fumul de țigară și aglomerația teribilă a nopților de miercuri. Și-au fost în plus artificiile de pe margine, confetti de toate culorile și cele o sută și ceva de priviri. Și ce-mi amintesc perfect e cum mă călca mereu pe rochia mea de dantelă perforată și pe cizmele (nu pantofi, nu botine, nu sandale!) mele albe și lăcuite, nota de frondă asumată.

A fost cea mai scurtă nuntă la care am fost. Deși a durat până târziu, dimineața. Nu știu când a trecut, nu știu ce am mâncat, nu știu dacă am mâncat. Cred că nu am mâncat, într-o rochie cu un corset strâns mai ceva decât cel al lui Scarlett O’Hara ar fi fost greu, dacă nu imposibil… Și a fost și cea mai frumoasă nuntă la care am fost. Lucru pe care, în realitate, nu-l poate spune orice mireasă. Nu ne-am preocupat de meseni, de scaune, de un meniu care lipsește la o masă, de sucul poate pe terminate, de banii care se strângeau sau nu, printr-un noroc pe care-l pomenesc mereu i-am avut pe mama și pe tata învârtindu-se precum niște albine astfel încât totul să fie perfect. Totul să fie impecabil. În timp ce noi… ei bine noi doar ne-am distrat. Precum în filmele americane, noi pluteam în al nouălea cer iar ceilalți făceau toată treaba.

Aproape 10 ani de atunci. Dance(d) me to the end of love…

Legat de mine, dragostea mea…

Venirea unui copil pe lume presupune, în zilele noastre, amenajarea unei camere speciale, dotate cu: masă de înfășat, patut de bebe cu carusel atașat, cădiță cu suport, termometru și înălțime reglabilă, un dulăpior special compartimentat, un covoraș pentru activități, o pernă pentru alăptat…

Și, desigur, achizitionarea unui carucior de copil care să corespundă în mod obligatoriu standardului ECE R44/04 și de asemenea să respecte neapărat și standardul EN 1888, un cărucior care sine qua non trebuie să aibă un cadru ultra-ușor din aluminiu, un suport pentru picioare ajustabil în 31 de poziții, un spătar ajustabil în 43 de poziții, un sistem de blocare a roților din spate precum și unul pentru pivotarea roților din față la 360 sau poate chiar la 790 de grade, un coș spațios pentru cumpărături, apărătoare de ploaie, învelitoare pentru piciorușe, port biberon izoterm, apărătoare de țânțari, umbreluță cu filtru UV atașată la copertina reglabilă și detașabilă…

Și-mi vine în minte scena finală din Apocalypto, unde patru “sălbatici” se retrag din calea “civilizației”, tatăl ducând – într-o pânză legată în jurul pieptului – bebelușul nou-născut… O lume idilică unde copiii cresc alături de părinți și nu printre jucării colorate și frumos aranjate în paturile special concepute pentru copii

***

Este bine știut faptul că femeile din triburi izolate din locuri (încă) sălbatice ale lumii își poarta copiii legați de ele, mai mult de atât, se pare că în acele colțuri unde civilizația nu a ajuns, nici noțiunea de colici nu este cunoscută… Cum ar veni, altfel crește un copil care imediat după ce s-a născut este așezat fain-frumos într-un pătuț viu-colorat, sub atenta monitorizare a unui digital-video-baby-monitor și altfel unul care este în permanență învăluit de căldura mamei. O zic eu. Și vorbesc din experiența mea.

back-to-the-future1   back-to-the-future2   back-to-the-future3

Lullaby…

“Dormi cu mama, dormi ușor… ” Hmmmm, nu la noi. Nu le-am cântat niciodată copiilor mei cântece de leagăn. Niciodată. “Five little monkeys”, da, “ABC song”, da, “Copăcel, copăcel, te iubesc de mititel”, “Row, row your boat”, da, “Veverița, veverița, s-a suit în pom”, da. Și foarte multe altele. Vesele, jucăușe, antrenante. O mulțime de cântecele dar niciodată cântece de leagăn.

Orele de somn n-au fost niciodată foarte liniștite la noi. N-am fost mama care se apleacă dintr-un preaplin de liniște și împăcare peste patutul de lemn a lui bebe, ci mama care se plimba dormitor-sufragerie-bucătărie în pas alert, cu cât mai hurducat copilul, cu-atât mai predispus la somn! Și nici caruselul de bebelus fixat deasupra patului micuț nu m-a ajutat la ananghie. Poate doar pentru a-l ține pe micul plângăcios ocupat la trezire, timp în care eu încercam să folosesc cu cât mai multă eficiență șampoanele 2 sau chiar 3 în 1, cine să se mai răsfețe cu o dublă șamponare, c-o mască și-un ser de vârfuri, pe deasupra?!

Și orele de somn n-au fost mai simplu de administrat nici în mașină fiind, la drum. Fie c-a fost drum lung, fie c-a fost drum prin oraș, fie c-a fost drum de noapte, fie c-a fost drum de zi. Cu scaune auto pentru copii alese pe sprânceană, spătare adaptabile, detașabile, formidabile, rotibile la 360 de grade și chiar cu susu’-n jos, n-a mers nicicum. Oprind la stop copilul se trezea, oprind pentru a pune benzină, de asemenea… Cu muzica în surdină plângea, cu muzica dată la maxim tăcea, dar noi, părinții, sfârșeam prin a ceda.

Timpul a trecut, copiii sunt deja aproape mari. Noi am uitat nopțile nedormite și zilele petrecute vânându-le orele de somn pentru a mai putea face și altceva.

Au crescut. Însă sunt seri acum când mă surprind având pe buze dorința de-a le îngâna un cântec de somn ușor. Oare l-aș mai putea cânta?…

Copy-paste

copy-paste1Cineva pe nume Maria a scris textul de mai jos, eu una am râs… și-am râs… și-am râs!!! (Mulțumiri Cinderellei!)

Gloriosul sentiment al maternităţii

Scriu de pe budă. Aici m-am refugiat ca să am o clipă de linişte. Fiu-miu ăl mare vânează dragoni prin casă iar pe aia mică am culcat-o, dar tot o mai aud prin perete. Îi ies dinţii. Trebuia să mă ascund. Am minţit că-mi vine pişu şi m-am încuiat frumuşel în baie. Da, domnilor, de când sunt mamă mint. Mint de sting, de dimineaţa până seara. Asta am ajuns. Mint de îngheaţă apele. Mint cu neruşinare. Mint fără să clipesc.
<< Ce carne-i asta ? >>, întreabă strâmbând din nas vajnicul vânător de dragoni (până mai ieri şi vulpi, dar a văzut unele drăguţe pe Animal Planet şi nu-l mai lasă inima să le ucidă). N-am petrecut decât vreo oră jumate în aburi şi miros de ceapă ca să-i gătesc sănătos, şi prin urmare nu-s tâmpită să-i spun că-s ficăţei. << De viţel, iubire >>, mă aud gângurind tandru. Expresia de pe chipul odorului, deşi încă sceptică, se mai relaxează puţin. Ia două guri, fără să le scuipe. Mă simt victorioasă la modul suprem. Sunt zile în care îmi vine să-i îndes spanacul şi pe urechi, când văd cu câtă scârbă râmează prin el, lopătându-l cu lingura dintr-o parte într-alta a farfuriei şi desenând în el fortificaţii imaginare.
Mint că am mult de lucru la o traducere urgentă doar ca să pot citi presa, să rămân şi eu la curent cu ce se mai întâmplă prin lume. Mint că îmi place să merg la cumpărături, şi fac aprovizionarea de trei ori pe săptămână, numai pentru şansa de a ieşi din casă. Liberă.
Şi apoi nu doar că mint. Am ajuns să mă ascund, ca drogaţii, cum nici de maică-mea nu mă ascundeam, ca să pot lua şi eu o gură de ciocolată. Cum aude fiu-miu fojgăit de celofane, cum apare şi mă interoghează : << Ce ai acolo ? >> Îl văd cum îi sclipesc ochii, cum simte în nări mirosul de dulce (în caz că nu v-aţi prins încă, toţi copiii de cinci ani sunt sugar junkies absoluţi, capabili de violenţe extreme pentru orice soi de jeg zaharat gelatinos sau crocant, cu cât mai sinistru colorat cu atât mai bine.) Acum m-am ascuns în WC ca să vă pot scrie vouă. Am dat drumul la ventilator, în felul ăsta nu mai aud decibelii chiţcăicioşi ai fiică-mii, din dormitor. Şi ce dacă stau pe budă în aburi insalubri?
[…] Stau cu izmenele în vine şi laptopul în poală şi uit de mine. Ah, cât e de bine! Mă fură visarea…
Aud valurile clipocind şi spărgându-se de nisipul alb al unei plaje însorite şi pustii, mă văd pe mine din nou bronzată şi suplă, călare pe bărbată-miu…. preţ de o secundă. Uşa se zguduie de bufnituri violente şi bietul meu soţ, îngenunchiat şi la capătul nervilor, mă imploră să ies, că îl doare pe fiu-miu burta şi vrea neapărat lipsa mare. Nenorocita de mine, cad în capcană. Ies. Inocentă, micuţa făptură masculină se aşează pe tron, se bălăbăne vreo două zecimi de secundă după care  decretează că nu, de fapt nu-i vine caca, a avut doar o picătură de pişi. Ei aş, crezi că nu te cunosc, mişelule? Ai vrut să ştii ce fac acolo înăuntru. Mi-ai mirosit ascunzătoarea, prădător mic de stepă şi ţi-ai zis, cum, să stea mama 5 minute liniştită fără să o pot tortura?  Fără să-i procur dulcele infarct de toate zilele? Aşa ceva nu se poate, ia să remediem noi situaţia.  Bine, bine, lasă. Data viitoare nu mai pun eu botul la vrăjeală, să ştii.
[…] Să vedeţi ce ingeniozitate am dezvoltat pentru a putea face dragoste. Copiii mişună peste tot. Dormitorul a devenit camera ei. Camera copiilor a devenit camera lui. Nouă ne mai rămâne numai sufrageria, care are geam la uşă şi e plină ochi de jucării. Deci, dacă nu ne scrântim picioarele până acolo, din când în când mai ajungem şi la pat. Sau mai bine zis, cădem pe el. Laţi. De oboseală. Uneori, în serile noastre magice, în stările noastre de graţie şi extaz, reuşim chiar să articulăm şi câteva cuvinte de amor : << Ai pus biberonul la vaporizat ? >> << Îhîîî >> << Dă telecomanda >>. Ulterior, se aud sforăituri. A mai existat la un moment dat şi varianta bucătărie (baia e prea mică ca să faci orice acolo în afară de ceea ce fac eu acum), dar ne-am dat seama că momentan fundul meu e prea lat ca să mai încapă între vaporizator, chiuvetă, încălzitorul de sticle, plită şi coşul de fructe. Plus că oriunde te aşezi te lipeşti de ceva care seamănă dubios de mult a mâncare regurgitată. Şi asta numai de la unul dintre ţânci, întâiul meu născut. Cea mică nu are încă un an şi e hrănită cu linguriţa în altă parte, într-un scăunel special care îi dă aerul unui monarh absolut şi incorporează mai multă tehnologie decât tot Star Trek la un loc.
Că veni vorba şi de hrănitul ei, ce experienţă înălţătoare! Îmi înalţă de fiecare dată tensiunea. Îmi creşte inima. Muşchiul cardiac mi se dilată la propriu. Cu palpitaţii. Ah, cum aş putea să-l descriu?
Hrănitul ei e ca şi cum ai încerca să hrăneşti un ventilator cu cap mobil care vizionează un meci de tenis, împroşcând pretutindeni cu piureul. Peretele din lateral a cunoscut deja şfichiuitura virulentă a perelor cu cereale, iar cel din spatele televizorului îmbrăţişarea fină  şi pufoasă a grisului cu lapte. Arată superb cu bulinuţe, e tocmai ce-mi doream. Cum ziceam, n-are un an încă, dar nu vă iluzionaţi, copiii de astăzi sunt inteligenţi.
A mea a dezvoltat multiple strategii de refuz al mâncării, preferata mea absolută fiind de departe strategia de tip “hârciog”. Acceptă linguriţa, îşi umple gura cu mâncare, se face că înghite, dar, în realitate, stochează totul în obraji. Iar când  ţi-e lumea mai dragă te trezeşti dintre buze cu o cascadă de mâncare molfăită de mai mare frumuseţea. Evident, exact în acest moment în care totul ameninţă să se prelingă pe scaun şi să umple toată tapiţeria, apare şi fiu-miu cu o falcă în cer şi una în pământ, răcnind ca un apucat de streche, de parcă toţi dracii iadului ar fi pe urma lui.
Eu:  << Ce e, mami, ce-i? Ce s-a-ntâmplat?”
El:  << Nu pot să deschid astaaaaaaa….. !!!” (plânsete sufocate).
Respir adânc şi mă rog să nu pocnească nici de data asta vena care-mi palpită furibund în creier.  Iată, mă gândesc, încă o zi în care mi-am pus nervii la pilit. Bine ar fi fost de erau din titan. Faptul că lumea supravieţuieşte ca să se mai bucure şi de nepoţi, este pentru mine un miracol inexplicabil…
Şi uite încă ceva care sfidează logica. Continui să fiu amorezată de copiii mei. Pain is so close to pleasure, as they say… Să nu mă ţii mai mult de trei ore departe de balamucul ăsta, că mă podideşte dorul, plânsul sau panica. Apăs pe acceleraţie, fug cu paporniţele în sus pe deal, fluturându-mi în spate fularul ce stă să cadă, sau plătesc 15 euro pe taxiu numai ca să ajung mai repede acasă la chinuitoarele mele iubiri. (Deşi intrând pe uşă regret deja că nu m-am mutat în Noua Zeelandă să mă apuc de pescuit solitar…)
Se mai îndoieşte cineva de masochismul femeii ?

Cine îmi mai spune că viața e perfectă?

Amintiri răzlețe…

….învățam la istorie și nu pricepeam ce-i cu vizigoții – pentru mine nu avea nicio noimă să rețin date de genul când au migrat, ce au invadat, în ce bătălii au învins și de către cine au fost conduși. Iar pentru că nu pricepeam, mă cramponam. Și, desigur, plângeam. Ca de fiecare dată când aveam impresia că nu voi lua nota 10 la lucrarea de a doua zi. După încercări repetate de a-mi explica ce și cum și de a-mi calma istericalele, mama a exclamat râzând Diana, dar NU ai cum să-i cunoști! Ar fi putut să țipe. Ar fi putut să-mi dea o palmă.

… vopseam ouăle de Paște. Adunam din curte trifoi, fire de iarbă, frunzulițe. Le lipeam apoi pe ou, mama tăia bucăți din ciorapi de mătase, legam oul cu ață, apoi îl scufundam în apa colorată. Îl scoteam, tăvăleam pe coli de hârtie, apoi după ce se usca, scoteam ciorapul și frunzulița, admiram modelul… totul cu migală, niciun gest făcut la repezeală. Era ritualul vopsitului ouălelor.

…. ziua mea. Mama mi-a făcut un tort în formă de două inimi îmbinate, una de ciocolată, una cu o glazură roz.

… mama plângând pentru că s-a tăiat maioneza. Mereu mă întrebam de ce maioneza o face pe mama să plângă…

… mama la serbările de sfârșit de an: mereu perfectă, în vreo rochie vaporoasă, cu părul blond buclat, pleoapele fardate, unghiile alungite și vopsite în roșu. Nu precum o femeie “aranjată”, ci ca o lumină.

… mama așteptându-mă pe hol, dimineața la ora 5, să ajung de la gară. Apoi asezându-se în bucătărie și ascultându-mă povestindu-i de la facultate. Sorbindu-mi vorbele. La ora 5, fericită că mă vede, niciodată grăbită să se culce la loc. Împlinită prin venirea mea acasă.

… mama stând lângă mine și ascultându-mă plângând, disperată din cauza coșurilor – ea la rândul ei cu ochii în lacrimi. Ani mai târziu, mi-a spus că, în clipele acelea, s-a simțit mai groaznic ca oricând. Sentimentul de neputință era teribil – se uita la mine și, dacă s-ar fi putut, mi-ar fi dat pielea ei…

… mama înainte să moară. Am observat schimbări în felul în care arăta, dar am vorbit o singură dată. Brutal, am strigat la ea mama, dacă ai cancer, faci ce trebuie făcut! Mi-a răspuns râzând da, Diana, îmi tai și capul dacă e nevoie! Dar a fost atâta demnitate, atâta blândețe, atâta putere și stăpânire de sine în felul în care a dus boala, încât nu m-am gândit nicio clipă că nu va trăi veșnic.

***

Mama. Dacă ar fi trăit, astăzi i-aș fi urat la mulți ani. Apoi, în mod egoist, aș fi vorbit de mine, m-aș fi plâns că nu am dormit noaptea, că nu știu ce să fac cu serviciul… Am fi sfârșit prin a râde amuzate. Iar după ce aș fi închis telefonul, n-aș mai fi avut nicio îndoială că viața e perfectă.

Din mamă-n fiică

Am crescut printre teancuri de reviste Burda, coli galbene de tipare, coli albe pe care, înțepând cu un ac, copiam linii punctate verzi, roșii. Am crescut printre materiale vaporoase, elastice, înflorate sau uni, materiale ce erau măsurate, tăiate, potrivite, înțepate cu bolduri cu capete colorate… Am notat măsuri așa cum le dicta centimetrul, am stat cuminte și urmărit probe, apoi retușuri…

De la bunica și surfilatul fiecărei cârpe de praf la mama care nu se dădea în lături de la niciun tipar, fie el cu nenumărate pense, cute sau cu revere elaborate, am văzut cum se face.

Rapid, pentru a servi casei. Cu migală, pentru a face pe cineva fericit. Da, mașinile de cusut au fost parte din familie…

Mașina bunicii era grea și rece, încastrată într-o masă de lemn. Era nevoie de doi oameni pentru a o muta din loc la curățeniile de primăvară și de toamnă. Neagră și neprietenoasă, nu am reușit niciodată să o fac să mă asculte. Roata pe care trebuia să o învârt simultan cu balansarea piciorului pe pedala din metal negru înflorat îmi depășea fără drept de apel puterea de coordonare… Ani mai târziu, nefolosită fiind și aflând cât de scumpe sunt mașinile de felul ei, am încercat să o vindem. Doar că  era Zinger și nu Singer… iar viața a mers înainte.

din-mama-in-fiica1

Mașina mamei era una gri. Precisă și disciplinată. A fost unul dintre modelele propuse de Husqvarna prin anii ’90. O cumpărase de la un prieten de familie, pe-atunci alegerile erau limitate, nu exista on-line-ul cu tot felul de magazine de electrocasnice, promoții la electrocasnice, oferte, discount-uri și alte asemenea… Dar își făcea treaba excelent! O chinuiam rău de tot în absența mamei… În timp ce ea cosea taioare sau rochii și o calibra pentru a scoate la iveală miracolul ascuns în bucata fină de material, eu îi testam anduranța trecând cu piciorușul peste porțiuni cu cusături duble sau trasând zone de “broderie” multicoloră peste buzunare aplicate. Mă ajuta să-mi încropesc fuste din rochii tăiate și să-mi strâmtez absolut toate perechile de blugi până la faza la care cu chiu-cu-vai mai reușeam să mi le mai trag pe mine…

Această pasiune (obsesie?! :-)) a mea a prins aripi în momentul în care am primit o mașină de cusut doar pentru mine. A mea și doar a mea. Tot Husqvarna, dar din plastic, simplu de folosit, cu o pedală care pornea mașina printr-o simplă apăsare. Doar pedala mi-a rămas aici în București, mașina am trimis-o acasă la tata din lipsă de spațiu, de timp… Pedala cu cablul ei, ca un cordon ombilical ce păstrează viu fluxul de energie ce a trecut de la bunica la mama, apoi la mine…

din-mama-in-fiica2

Dacă ar fi să am o fiică, i-aș arăta și ei cum se face… Mașina mea va fi peste ani precum Zinger-ul bunicii, un animal preistoric într-o lume a aparatelor menite să facă lucrurile să se întâmple ușor, comod, practic. Plină de praf, va rămâne o amintire și atât, facând loc unei surate mai tinere, mergând cu-n pas reglabil și atingând, precum un ghepard în viteză, 1500 de împunsături pe minut, cu nenumărate programe de bază incluse…

din-mama-in-fiica3

Mașini. Pentru oameni… Pentru cei pasionați.

(Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013)