Despre “Ce păcate poate avea un copil așa de mic?!”

Azi am împărtășit micii împielițați. Nu pentru că mi-aș fi luat eu avânt – deși de regulă îmi iau, cu toată atitudinea mea ambivalentă față de cele considerate sfinte, eu fiind omul care se spală fără ezitare în zi de Bobotează (de la mama știu că lui Doamne-Doamne îi place să fim curați iar mama gândea atât de luminos și de bine) sau coace pâine duminica dar care intră și aprinde lumânări dacă se nimerește să treacă pe lângă o biserică frumoasă și le mai și zice câteodată seara cu Înger-îngeraș copiilor… Deci, cum spuneam înainte de lunga paranteză despre mine și alter-ego-ul meu, nu mi-am luat eu avânt ci și-a luat conducerea grădiniței, lăsând totuși la latitudinea părinților dacă vor aduce sau nu copiii. Eu i-am dus pe ai mei, știut fiind faptul că le place să dea foc (la lumânări și nu numai), apoi pentru că prin codul liniștii impus rezultă niște ruperi de ritm cu bine-cunoscut potențial de trezire (tehnici de iluminare, desigur!) și de fapt – iar aici lăsând balivernele la o parte – pentru simplul motiv că orice lucru făcut cu un copil e pentru el o ușă deschisă.

Așadar, am fost. Și-au luat plini de entuziasm lingurița de vin (Mami, e acru-acru… Aha, părintele păstrează vinul cel bun ca să-l ducă acasă!), s-au înfundat ca de obicei cu anafură (de ce le place atât de mult tuturor copiilor pâinea nu cred că am să pricep vreodată), apoi pe cel mare l-am surprins încercând să pârlească un colț dintr-o icoană (în scop științific, pentru a stabili dacă e din aur masiv sau din lemn galben din familia Berberidaceae, pe numele lui popular Drăcilă), pentru ca, la final, îndrăgostiți cum sunt de pictură, a-și exprima dorința să cumpărăm și noi icoane. Și am luat, la alegerea lor, un Sfânt Gheorghe călare pe balaur (mami, mami, e ca Greuceanu!) și un Sfânt Ioan cu capul pe taler (dictat probabil de prea-marea influență basmelor cu “de nu, unde-ți vor sta picioarele acolo îți va sta și capul!”). Iar odată încheiat periplul printre cele sfinte, momentan separați de grup, am pornit agale și pe jos spre grădiniță.

Pe drum, din sens opus, văd o mămică. Cu fetița de mână. Ne salutăm încă de la distanță, apoi apropiindu-ne ea deja începe să-mi spună agitată că ele au fost deja la grădiniță și că nu era nimeni și că se întorc, eu îi reamintesc că era zi de împărtășit copiii și că educatoarele abia acum i-au îmbarcat pe pici în niște mașini și că probabil au și ajuns. A, da, da, dar eu n-o mai duc azi, mă întorc cu ea acasă, etc, etc și, la final, pe post de la revedere, trântește cu năduf: Și până la urmă, ce păcate poate avea un copil așa de mic?! Ridic din umeri și în timp ce mă îndepărtez gândindu-mă la ce-a zis ajung la concluzia că drăcușorii cu chip de îngeraș cu siguranță n-au păcate dar tot cu siguranță nu mai au ceva. Cum ar fi nevoia ca noi să le stăm continuu în coastă și să decidem în locul lor și fără încetare ce e bine și ce e rău… Mmm? Oare se poate?

iconite

Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…