Despre telefoane mobile și poezia tristeții

Tocmai am văzut o secvență dintr-o emisiune în care Louis C.K., om despre a cărui existența habar nu aveam (dar de care m-am îndrăgostit!), vorbește despre telefoanele mobile, telefoane pe care părinții la dau copiilor – printre altele… – pentru a fi în rând cu ceilalți (Toți au telefoane! Bun, atunci lasă-ți TU copilul să fie exemplul pozitiv, chiar dacă toți au telefoane și sunt proști nu înseamnă că și copilul tău trebuie să fie prost, doar pentru că altfel se va simți… ciudat!), telefoane care îi fac pe copii să nu fie empatici și să nu înțeleagă legătura dintre ceea ce spun ei și felul în care se simte celălalt (copiii sunt răi într-o primă fază, îi spun altuia “ești gras!” dar când îi văd expresia, realizează că ceva nu este în regulă, pe când atunci când tastează asta într-un mesaj, este doar o chestie amuzantă), despre telefoanele care te privează de momentele în care poți sta fără a face nimic, tu cu tine însuți, singur cu gândurile tale…

 

 

Vorbește, într-un mod care te face să te tăvălești de râs, despre frica de singurătate. Despre omul care în timp ce conduce trimite mesaje și-și tot verifică răspunsurile (pretty much 100% of people are texting and driving), despre omul care în loc să îmbrățișeze o stare de melancolie, o îndepărtează alarmat, despre tristețea care este poetică (sadness is poetic, you are lucky to live sad moments) și despre sufletul care, dacă este lăsat, își crează “anticorpi” la nefericire, într-o alternanță firească a stărilor…

***

El vorbește, tu râzi. Dar după ce ai terminat de râs, întreabă-te: Când ai fost ultima dată trist și… singur?

 

parque-886305-m