Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Viole(n)t

Mi-am făcut manichiura. Era în pachetul de 8 martie, împreună cu un epilat și un coafat. Vreți și serviciile din pachetul cadou, pe lângă epilat? Care sunt? (Ala-bala.) Le vreau. Și m-am prezentat pentru pachet. Ajunsă la manichiură, mă întreabă ce vreau. Nu vreau ceva special, doar să le dați o formă (au…) și un lac simplu. Ce culoare. (Habar nu am.) Ceva discret. Roșu. Roșu vă rog. Turbat. (?!) Păi de ce roșu? Brusc, nu mă mai simt față în față cu o manichiuristă, ci cu Charles Koch, încă puțin și îmi dă să desenez un copac. Nu știu… așa vreau. Eu vă văd cu altceva! (Deja mă obosește, zic da, să-mi facă ea cu ce i se pare că mi se potrivește, dacă mă va “potrivi” cu ceva dezastruos mă opresc la primul magazin și-mi iau o acetonă. Să fie ea fericită, o las). Lucrează la unghii, taie, aranjează, pilește. Vorbește cu mine. Are un copil, îmi povestește despre el, o ascult, mai intervin și eu, îi zic că am doi. Ridică ochii din șervetul cu bucățele de unghii și se uită la mine. Trag speranță că în lumina neonului arăt normal, deși privirea ei e cea rezervată unui extraterestru (O, doamne, apără-ne, sunt printre noi așadar!). Îmi spune câți ani are ea, îi zic și eu. Nu știu dacă e speriată sau tot mai nefericită. S-a nimerit să arăt decent în ziua cu programarea, probabil nu crede nimic din ce spun, își zice că sunt alienată și că de fapt nu am copii ci că doar mi-a sunat ceasul biologic și că am reacționat făcând o cumplită criză existențială în timp ce urcam-coboram-urcam-coboram pe vreun stepper sau mă împachetam cu ciocolată, la spa. Îmi vine să o liniștesc spunându-i că în zilele proaste (șase zile jumătate din șapte, cam așa) arăt precum un cadavru ambulant (brains…., brains…., brains…., brains…., în caz că a văzut filmul cineva). Îmi mai povestește cum și-a crescut ea singură băiețelul, o las să creadă că eu am și bonă și bunici și menajeră prin preajmă, cred că dacă îi mai zic că… hmmmm… eu i-am crescut pe amândoi îmi va băga forfecuța în mână. Foarte adânc. Accidental. Dar ajunge la lac, se întoarce, caută printre sticluțe (și eu care credeam că m-a “potrivit” deja…) și pune pe măsuță două variante. Un albastru-indigo și un violet închis, ciudat (deci cu așa ceva mă potrivesc eu, bine, hmmm, mi-am notat pentru analizat…). Aleg violetul, de fapt albastrul mi se pare ciudat. Îmi face unghiile, mă întreabă dacă îmi place, îi zic că da, deși am o viziune cu degete prinse în ușa de la lift. Știu exact nuanța, (și asta) mi s-a întâmplat. Termină, trec la coafat, mă apăr cum pot de fixativ și de lac, plătesc, dau frumușel bacșiș, plec.

Acasă, cochetez cu acetona. Să îmi șterg unghiile (sau să o trag pe nas?). Mă mai uit la ele, le las. Pe seară par negre, arată de parcă aș fi dat timpul înapoi cu vreo cincisprezece (o sută de) ani, pe vremea când nu ieșeam nici vara din hainele negre și din bocanci. Nu-mi plac. Azi postez niște poze cu mâncare, într-una mi se văd un pic unghiile. Nu trece mult și primesc un mesaj, privat. O amică, mă întreabă dacă acelea sunt unghii de gospodină. Și de femeie cu scaun la cap. Nu sunt, dar dacă mă uit mai bine, parcă-parcă totuși îmi plac. (… și uite așa am scris aproape șase sute de cuvinte despre niște unghii și despre un lac. Care, conform manichiuristei, mi se potrivește. Fără poate și doar.)

unghii