Modelul Islanda. Va face și Moldova la fel? Ar face și alții la fel?

Ieri seară, în parc, în timp ce ne păzeam potărnichile să n-o ia care-ncotro, povesteam cu tatăl unuia dintre copiii zurbagii despre ce mai scriu, ce-aș mai vrea să scriu, unde, apoi despre niște joburi de redactor pentru care vreau să aplic dar totul cu sfiala de rigoare, cunoscută fiindu-mi neștiința în tot ceea ce înseamnă istorie, geografie, politică, invenții, cercetare, știință, tehnică, politică monetară, politici fiscale, IT, economie, mediu și aș mai putea enumera arii tematice încă pe-atât.

Și cum părintele despre care zic este omul care de fiecare dată când vorbim îmi deschide orizonturi câte nici n-aș putea gândi (de exemplu, a fost suficient să-i povestesc c-am găsit în podul bunicii un ban vechi pentru ca un tratat întreg de numismatică plus anexe, erată și ponturi de real iubitor să-mi fie puse la dispoziție într-un limbaj și-o poveste pe care de drag ai sta să le-asculți), văzându-mi rezerva și temerile a găsit de cuviință să mă încurajeze și ajute cu niște idei de-a dreptul interesante și pe care, pe rând, am să le înșir aici. În așa fel încât informația să circule iar eu, în continuare, să mă formez și să “devin” (râd).

Bun. Și luând lucrurile pe rând, ideea numărul unu ar fi felul în care un eveniment despre care s-a scris și vorbit extrem de puțin ar putea fi o soluție pentru ce se întâmplă în ultima vreme în Republica Moldova. Adică furtul secolului, da, da, am auzit, știm, e furtul secolului, senzaționalul s-a produs și senzație s-a făcut, dar știu oare oamenii care primesc știrile pe pâine prăjită și le consumă la fel că ceva ar putea fi întreprins? Știu oamenii că ar putea fi făcută… o revoluție? Adică da, mințile mai inflamate știu, dar oare știu ele că revolta poate îmbrăca haine civilizate și nu cârpe înfundate în cocktail-uri Molotov? Probabil că nu. Pentru că revoluția pașnică din Islanda mass-media s-a ferit s-o popularizeze iar în talkshow-urile politice nici că s-a pomenit, astfel încât foarte puțini din afara sistemului au auzit de ea. De ce? Păi… simplu. Pentru că a transforma un cadru corupt într-un mediu fertil e un precedent periculos. Pentru cei poziționați sus.

Ce urmează acum în Moldova? N-am să anticipez eu, ar fi de-a dreptul hazardat ca de la parenting, rețete și sănătate să sar dintr-o dată la prognoză de evoluție politică, eu o voi face însă pe-a cărăușul, atrăgând atenția asupra unei întâmplări reale și cu final fericit în speranța că poate nu neapărat de aici dar măcar din alte locuri (nu multe, din păcate…) ideea va fi purtată mai departe și așa, din aproape în aproape, va ajunge la urechile oamenilor că libertatea e într-adevăr un drept (un drept în adevăratul sens al cuvântului, nu un ideal frumos exprimat prin articole de constituție!) și că democrația înseamnă, nu numai etimologic vorbind, ceva. Și că se va înțelege că oriunde, oricând, niciodată nu e nimic bătut în cuie, că lucrurile se pot schimba și mai ales că “a putea” se leagă pur și simplu de “a vrea”. A vrea cu adevărat.

Iar întâmplarea reală și cu final fericit despre care vorbesc și care ar trebui să fie un punct de reper pentru toți cei care sunt reticenți în a crede și a spera că se poate, pornește din 2008 de la naționalizarea unei mari bănci, naționalizare din care rezultă o țară în stare de faliment, cu o datorie care oare pe umerii cui ar fi căzut? Normal, pe umerii oamenilor așa-zis mărunți, care ar fi trebuit ca pentru mai bine de un deceniu să plătească lunar pentru ceva ce n-au făcut. Urmează într-o primă fază proteste, oamenii ies în stradă într-o formă non-violentă și doar ca excepție, violent, cer referendum pentru legea care îi transforma în plătitori și, pas cu pas, se ajunge până la modificarea constituției astfel încât să fie reflexia unui stat corect și echilibrat. Așadar, “lecția care trebuie sa fie învățată din criza Islandei este că dacă alte țări se gândesc că e necesar să fie consemnate datoriile, ar trebui să ia aminte la cât de mult succes a avut acordul de 110 la suta. A fost cel mai amplu acord care s-a încheiat”, după cum afirmase Thorolfur Matthiasson, profesor de economie la Universitatea Islandei din Reykjavik (sursa – Bloomberg.com).

Deci? Va face și Moldova la fel? Ar face și alții la fel? Nu e încurajator de știut că s-a făcut deja? Că se poate?
 icerev

Pseudo-libertatea copilului

Care sunt cei mai mari inhibitori de libertate ai unui copil? Pe lângă părinți, desigur. Păi sunt în număr de cel puțin trei, pe numele lor căruciorul, cu varianta lui fast-forward, și anume scaunul de mașină iar apoi, doamnelor și domnilor, pe locul trei dar nu în cele din urmă, doar-aparent banalul scutec.

Bun. Căruciorul. Ce face și ce desface? Păi, în primul rând, desface legătura copilului cu mama. Sper că n-a căzut cerul pe nimeni, departe de mine gândul de-a fi lupul moralizator. Eu însămi am schimbat nu mai puțin de șapte carucioare de copii la doar doi ai mei, deci pot, făcându-mi procesul de conștiință de rigoare, spune că un cărucior este binevenit pentru a-nchide gura lumii ce încă mai spune că mica formă de viață trebuie să-și țină spatele la nu-mai-mult și nu-mai-puțin de 180 de grade, nivelul 0, apoi la 45 și ta-dam, momentul magic, 90, sau pentru curse contra-cronometru casă-parc-magazinul din colț-bancomat-piață-farmacie și, bonus, să zicem pentru plimbări, romantice sau nu, pe vreo faleză, la mare, dar altfel vorbind, copilul legat în centuri indiferent de zbaterea și de protestele lui, nu e nimic altceva decât canarul frumos “protejat” în colivia așezată la fel de frumos pe pervaz, cu fața spre cer…

Scaunul auto pentru copii? Sigur că da, orice părinte îl are! Scoica 0+, apoi scaunul cu spătar reglabil, apoi înălțătorul, nimic nu lipsește, copilul de azi nu mai admiră peisajul în veșnică schimbare dintr-o mașină ce merge cu o viteză decentă, foindu-se entuziasmat în brațele mamei, ci, pentru binele lui și-al lumii în general, e prins în nenumărate puncte de-un scaun care, la rândul lui, fixat în tot atâtea puncte, îi împărtășește soarta de mic-mare captiv… Și-mi vine acum să întreb: cu trenul și ba sus ba jos pe banchetă, cu capul lipit ba de geam ba scos inconștient pe afară, mai merge oare cineva?

Scutecul. Răul necesar,  îi dă mamei la început o bine-meritată porție de timp (mai) liber, dar după alți vreo doi ani, copilului (încă în scutece) clar nu-i mai dă nimic din ce-ar merita: nici un surplus de atenție din partea părintelui care – nu-i așa? – are acea porție de timp în plus, și nici libertatea de-a pricepe, pe cont propriu, că acea chestie pe care mama o tot îmbracă, dezbracă, culcă, hrănește, iubește, se cheamă de fapt un corp funcțional…

România, sat fără câini… sau transpunerea poveștii Doamna și Vagabondul în episodul eutanasierii maidanezilor

Hai să ne reamintim, cu drag și împreună, aspecte din povestea Doamna și Vagabondul, poveste în care Vagabondul e un maidanez simpatic, ce apără copiii de șobolani, primește mâncare de la Tony’s și nu numai, păcălește hingherii când vine vorba despre maidanezi la fel de simpatici ca și el dar pe de altă parte sare să sfâșie alți câini ai străzii, atunci când situația o cere…

Oh, da, ne place Vagabondul, el este eroul, câinele salvator, rebelul cu principii ce naște în noi sentimente de antipatie față de hingheri, de reguli și de tot ceea ce contrazice libertatea…

4 2

Și oh, da, iubim câinii de pe stradă, doar sunt isteți, își flutură cozile dacă le ducem resturile de la micul dejun, unde mai pui că îi știm acolo, mereu de pază lângă bloc… știm că ne așteaptă noaptea târziu și ne întâmpină dimineața devreme. Osanale așadar câinilor vagabonzi!

3

O-ou, dar ce facem cu… EI? Căci pe ei nu îi cunoaștem, nu îi hrănim, nu îi știm!

1

Îi iubim și pe ei!, ar zice iubitorul de animale!

Ba nu, îi eutanasiem!, ar spune cel care a văzut cum este să mergi pe bicicletă și să-ți sară cinci dulăi la picioare sau mama care știe cum este să evite anumite alei din parc, de spaima câinilor ce dorm prin tufe…

Ba nu, ba da… și tot așa!

Problema e veche de când lumea, dar pare-se că abia în acest secol 21 se nasc controversele… Dacii și romanii, ce făceau ei oare cu animalele care se tot nășteau? Am văzut cu toții destui căței abandonați, în cutii, pe stradă, sau pisoi înecați… apoi a venit soluția castrării. Acum ne organizăm să le propovăduim drepturile și ne împroșcăm cu cuvinte, e groaznic să-i eutanasiem, cum nu?!

Celor care au dileme, le recomand să (re)citească povestea aceasta frumoasă și plină de învățăminte cu Doamna și cu Vagabondul. Pentru că animalul, dacă tot este atât de iubit, se crește și se hrănește ACASĂ. Nu pe stradă. Și este lăsat să facă pui, pentru că așa cum are drept de viață, are și dreptul să se reproducă – și parcă n-am văzut prea mulți să se împiedice de etica – sau măcar de nefirescul – castrării! Iar afară… ei bine afară sunt hingherii. Nimic nu este complicat.

5

Pune-i copilului tău o carte în mână

De ieri mă tot frământ pe marginea a două articole pe care le-am citit.

La 32 de ani, o fostă colegă de-a mea a renunțat la avocatură pentru a încerca marea cu sarea, adică pentru a vorbi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de viață, despre ceea ce face de fapt viața să aibă sens… (articolul se găsește aici)

Nu mă voi opri acum pentru a face elogiul curajului de a ieși din mulțime sau a inteligenței de a renunța (deși poate ar trebui), ci voi merge mai departe la celălalt articol (aici), articol care vorbește despre faptul că ceea ce suntem noi este o consecință a ceea ce au trăit și simțit părinții și bunicii noștri. Ideea nu pare a fi una nouă, desigur că așchia nu sare departe de trunchi, însă concluziile experimentelor făcute ad-hoc sunt cutremurătoare.

Iar trecând de la teorii la ceea ce știm, să vorbim despre faptul că o mare majoritate dintre noi suntem produsul “educației” cu palma sau cu cureaua, că mulți dintre noi vin din mame ce au rămas accidental însărcinate iar că acolo unde comunismul a interzis avorturile, mamele au încercat singure să elimine produsul nedorit. Câte nu au ridicat în mod voit greutăți sau nu au făcut tot felul de alte manevre știute ca ar putea conduce la pierderea sarcinii… Și câte mame nu și-au uitat copiii în pătuț, de câte ori biberonul lăsat mereu la îndemâna copilului nu a constituit cea mai comodă modalitate de a-l face să tacă?

Dăm vina pe părinți, pe modelele cu care au crescut ei, însă lucrurile într-adevăr merg mai departe, în zona unde palma aplicată nu are nici pe departe scopul (absurd!) de a-l liniști pe copil ci este pur și simplu o revărsare de furie, de oboseală, este supapa de eliberare a unor trăiri ce nu au legătură nici cu copilul, nici cu obrăznicia lui.

Suntem ceea ce suntem, prea puțini venim din părinți care au văzut o bucurie în a avea copii, prea puțini am fost lăsați să creștem fără a auzi mereu nu, nu e voie!, prea puțini am crescut liberi dintr-o libertate asumată de părinți și nu din pură lipsă de implicare.

Au/Am rezultat oameni descurcăreți, dar nu cuceritori, oameni capabili, dar nu învingători, oameni inteligenți, dar nu geniali. Oameni de mijloc. Poate nu răi, dar în niciun caz excepționali.

În spatele nostru stă o istorie din care puțini știm să evadăm. Câți dintre noi mai rupem rândurile, cine mai impune idei, cine se mai revoltă la modul asumat? Cine mai schimbă lumea?

Da, suntem cum suntem și ceea ce suntem, iar copilul, dorit, nedorit, educat, needucat, lovit, nelovit, va duce mai departe lumea din noi.

Părerea mea însă este că o evadare există. Pune-i copilului tău, încă de foarte mic, o carte în mână.

Iar restul lucrurilor vor veni de la sine.

bring_a_book_alice_in_wonderland_baby_shower_invitation-r8443de5d896e4d02b650a4eb71d233ba_8dnd0_8byvr_512 (2)

De la Terminator la Henry Miller

O secvență de câteva minute din Terminator (despre care am scris aici) și trei pagini dintre cele 150 ale unuia dintre romanele lu Henry Miller reprezintă, din punctul meu de vedere, esența a ceea ce trebuie să fie un tată. Mai jos, fragmentul despre care vorbesc, cu mențiunea că… se adresează celor care cred în libertate!

“…Când l-am invitat pe Moricand să stea cu noi pentru tot restul vieții i-am cerut doar o mică favoare. Și anume să o învețe franceza pe micuța Val, dacă se poate. L-am rugat mai degrabă ca să-l eliberez pe el de un sentiment de recunoștință, căruia nu-i vedeam necesitatea, decât dintr-o reală preocupare ca fiică-mea să-și însușească limba franceză. Pe durata șederii în casa noastră, ea nu a învățat decât Oui, Non și Bon jour, Monsieur Moricand. Părea că n-are nicio treabă cu copiii. Îl enervau toți, în afară de cei extrem de cuminți. La fel ca mulți alții care pun accentul pe cumințenie, pentru el un copil cuminte era unul pe care nu-l vedea și nu-l auzea. Părea complet incapabil să înțeleagă de ce eram atât de preocupat de copil – plimbările noastre zilnice, eforturile pe care le făceam să o amuz, să-i țin companie și s-o instruiesc, răbdarea cu care îi ascultam întrebările interminabile, doleanțele ei exagerate. Bineînțeles că nu avea habar câtă bucurie îmi oferea copilul. Poate că nu voia să recunoască, dar se vedea bine, cu siguranță, că ea era singura mea bucurie. Val era mereu pe primul loc. Și asta enerva pe toată lumea, nu numai pe Moricand. În jurul meu, tacit, lumea era de părere că mă purtam ca un tâmpit care a ajuns la o vârstă înaintată și își răsfață prea tare unicul copil. […] Val era carne din carnea mea, lumina ochilor mei – singurul meu regret este că nu i-am acordat și mai mult timp și atenție. […]

A sosit și ziua când am învățat-o pe Val primul ei cântec. Eram în pădure și ne îndreptam spre casă. Am luat-o pe umeri, ca să-i cruț piciorușele obosite. Dintr-o dată, m-a rugat să-i cânt ceva. Ce ți-ar plăcea?, am întrebat-o și apoi i-am zis gluma aceea debilă a lui Abraham Lincoln, care știa doar două cântece: unul era Yankee Doodle și celălalt nu era. Cântă-l, m-a implorat ea. Am cântat, și încă cum! Mi s-a alăturat și ea. Până am ajuns acasă, știa cuvintele pe de rost. Eram cât se poate de încântat. Bineînțeles că trebuia să-l cântăm mai tot timpul. Moricand nu era deloc interesat de astfel de diversiuni. Probabil că-și spunea în sinea lui: Săracul Miller! asta însemnând că eram ridicol. Sărmana Val. Mi se rupea inima când o vedeam cum încearcă să i se adreseze, iar el riposta zicându-i:  Nu vorbesc englezește! La masă îl enerva fără încetare cu limbarița ei fără șir – mie mi se părea delicioasă – și cu lipsa ei de bune maniere.

- Trebuie să fie disciplinată! îmi spunea el. Nu e bine pentru un copil să i se acorde atâta atenție!

Soția mea, care era de aceeași părere, îi cânta în strună. Se plângea că o fac să se simtă frustrată, din cauza eforturilor pe care, spre deosebire de mine, ea le depunea în această direcție și susținea că, probabil, simt o plăcere diabolică atunci când o vedeam pe copilă că se poartă obraznic. Evident, n-ar fi recunoscut niciodată că avea un suflet rece și că disciplina era singura soluție la care ar fi putut apela…

El crede în libertate, spunea ea, făcând ideea de libertate să sune ca ultimul rahat.

Moricand i se alătura.

Da, copilul american e un mic barbar. În Europa, copilul știe unde îi este locul. Aici, copilul dictează.

Vai, toate erau cât se poate de adevărate! Și totuși… uita să adauge faptul că orice european inteligent știe că în Europa, mai ales în Europa lui, copilul ajunge adult cu mult înainte de vreme, că e disciplinat până la moarte, că i se oferă o educație care nu e numai barbară, ci și crudă, dementă, atrofiantă, iar că măsurile disciplinare s-ar putea să producă copii cuminți, dar foarte rar adulți emancipați!”

rolul tatalui