Calul, la mall. Rook, Ben…

Azi, zi de Promenada. Nu pentru a ne împrospăta garderoba sau pantofarul, ci pentru a cumpăra, iar, jucării. De fapt ar trebui să cumpăr o jucărie, una singură, dar pentru noi a cumpăra o jucărie se înmulțește de fiecare dată cu trei. Pentru că lucrurile stau așa: ieri, în parc, scenariul obișnuit. Doi copii ai mei și prietenul lor. Unul mare, unul mediu și unul mic. Foarte mic. Ultimii doi fiind ai mei, cel mare fiind prietenul lor comun. Se înțeleg perfect, nu ai spune că e vreo diferență între ei, formează o echipă și rar am mai văzut sau auzit de așa ceva. Se joacă mereu cu aceleași jucării. Ben 10. Doar că, în veșnicele lupte dintre extratereștrii buni și cei răi, inevitabil apar rupturi. De capete, mâini și picioare, până la urmă vorbim despre plastic și nu despre fier și siliciu, cum se spune în benzile desenate. Sau se vede la televizor, deși noi la televizor privim deloc sau cel mult arareori. Iar când un cap de la jucăria prietenului cade în mâinile unuia dintre ai mei, mă simt datoare să o înlocuiesc. Consider că ține de fair play.

Bun, deci zi de Promenada. Care începe la Noriel, continuă cu un fresh la be nat și cu mine, profitând de atenția celor mici în totalitate captată de cele două dintre cele trei jucării noi, cele care – cum altfel?! – li se cuvin lor, verificând, în treacăt, ce eșarfe dantelate, inele supradimensionate din argint și ce ceasuri casual de dama au mai adus la insulele din hol. Nu-i zi de shopping dar cine-i poate spune calului să nu mai mănânce ovăz?! Probez și niște cercei timp în care cei mici probează și ei. Ochelari de soare polarizati așa cum au văzut la Rook, partenerul lui Ben. Copii… Iar eu, azi și de fiecare dată, și mai copil decât ei.

Latura educativă a violenței. Frumusețea violenței.

Dimineață, după ce am scris despre aniversarea lui prichi, aveam în minte cu totul altceva legat de violență, spuneam acum câteva zile că voi scrie un articol dedicat exclusiv acestui subiect…

Dar am descoperit, cu stupoare, că uneori violența poate avea și o latură educativă…

Iată de ce. Astăzi, în timp ce ne îmbrăcam pentru a ieși pe afară, Bogdan m-a întrebat pe unde vom merge. I-am enumerat locurile unde trebuia să ajungem. S-a uitat la mine și m-a întrebat: Mami, dar când mergem și noi la o galerie de artă?

***

… nu, nu ține minte faptul că am mers cu el, mic fiind, la Muzeul Național de Artă. A fost o dată și gata. Atracția a constituit-o faptul că a găsit un spațiu imens pentru a alerga, cu noi după el. Space, the final frontier… Am ucis atunci – încă din fașă :-) – inițiativa noastră de a-l deprinde încă din pruncie cu arta și cultura.

A auzit acest lucru într-unul dintre episoadele din Iron Man… scena luptei era o galerie de artă.

latura-educativa-a-violentei1

Așadar și prin urmare :-), în acest weekend, vom merge la o galerie de artă.

Dacă Iron Man le frecventează, o vom face și noi!

Ca o coincidență – sau poate pentru că m-a frapat episodul de dimineață și aveam deja mintea “deschisă” – tot astăzi am observat și în revista Ben Ten ceva care se leagă de ceea ce vorbeam mai sus…

latura-educativa-a-violentei2

Iată cum o creatură diformă îi poate deschide unui copil apetitul pentru cunoaștere!

***

Iar acum despre frumusețea violenței…

Bogdan mi-a moștenit temperamentul. Din păcate. Sau poate din fericire… Este ca o furtună.

Este ca o …. cascadă… Citindu-i despre Niagara, m-am uitat la el și … mi-am dat seama că seamănă cu o forță a naturii!

latura-educativa-a-violentei3

Nu vi se pare?!

latura-educativa-a-violentei4   latura-educativa-a-violentei5
latura-educativa-a-violentei6   latura-educativa-a-violentei7
latura-educativa-a-violentei8   latura-educativa-a-violentei9

PERFECT!