De pe-acum , planuri pentru o aniversare…

Pe 11 noiembrie suntem invitați la ziua unuia dintre prietenii lui Bogdan. De fapt nu a unui prieten, a unuia oarecare, ci a celui mai bun. Va împlini 6 ani. Emoții mari, ei deja se văd ca într-o senzațională aventură în care lucrurile nu vor decurge simplu, la modul cumpărat de cadouri, dăruit, urat La Mulți și Buni Ani, jucat pentru vreo două ore într-un ambient special amenajat, cu mâncatul de rigoare, băutul de sucuri și accesul nelimitat la prăjituri și tort. La vârsta de 5-6 ani cât au ei acum, totul apare învăluit în magie, nu va fi doar o petrecere aniversară de copii, va fi un eveniment la care se vor gândi mult timp după ce va trece. Și, la care, cum spuneam mai devreme, se gândesc cu fervoare încă de pe acum.

Mă gândesc și eu încă de pe-acum, dar la modul prozaic, gen haine mai deosebite pe care le-aș putea cumpăra pentru cei doi ai mei, în calitate de invitați, și, desigur, la cadoul prichindelului. Hei, oprește-te, cum adică a prichindelului?! La 6 ani vorbim deja despre un mic bărbat! Adică nu se pune problema de jucarii Disney, Mickey Mouse și Lightning și pirații din Țara de Nicăieri sunt soooo last year, acum va trebui să mă gândesc la… hmmmmm… poate la jucarii beyblade, Transformers, Ben 10, 6 ani e vârsta pentru cu totul altceva!

Și fac greșeala să mă sfătuiesc cu Bogdan. Desigur că acum rezultă și se impune că-i voi cumpăra și lui ceva, probabil ca un fel de cadou anticipat pentru când va împlini și el cei 6 ani, pentru că nu se poate să iau pentru un străin (e cel mai bun prieten, dar tot străin se cheamă!) și pentru el nu. Iar dacă voi lua pentru el va vrea și cel mic, o fi având el doar doi ani și jumătate dar percepe foarte clar momentul când se oferă o jucărie nouă în dar… Copii, ce pot să spun. Băieți. Mici bărbați. Oare la fetițele ce stau cu veșnic aceleasi papusi Barbie în brațe e mai puțin complicat?!

A venit toamna…

Azi am o zi în care mă simt bine și am chef de chestii light. A venit toamna dar e soare. E cald. E frumos. E bine.

Se-apropie curățenia de sezon, deci dau o raită prin dulap. Al meu, al celor mici, pantofar, cutiile de jucării, iau totul la puricat. Mă uit la ce mai am eu de îmbrăcat, la ce mai au ei, la ce avem în plus, la ce am mai putea da și mă gândesc la ce-aș mai cumpăra.

Dulapul meu. Am hanorace, pulovere, pantaloni strech. Și ciorapi groși până la genunchi, preferații mei. Le-o fi trecut moda dar pe mine arată senzațional – da, știu, știu, mai trebuie să lucrez la capitolul vanitate, dar n-o voi face azi… :-D Nu am paltoane elegante dar la ce-mi mai trebuie acum, poate doar de-o ieșire la teatru dar mă descurc mereu să improvizez cu altceva…

Dulapul copiilor. La fel ca la mine. Sunt suficiente hanorace, pulovere, tricouri, mânecă scurtă, lungă, blugi și reiați. E bine așadar.

Pantofar. Scot niște sandale platformă, turcoaz. Parc-ar mai fi niște chestii de dat dar nu-s hotărâtă deci le mai las. Pantofi de piele am mulți, dar cizme nu prea. Trec pe lista de must-have și-mi văd mai departe de treaba mea.

Etajera copiilor. Ei bine aici totul devine cooperativa munca în zadar. Oricât am avea și oricât am da, tot cumpărăm și cumpărăm și iar cumpărăm. Tot cumpărăm și adunăm pân’ vor fi mari și vor pleca departe de noi. Departe de noi, la casa lor. Nimic lăudabil aici, dar azi nu-i zi de gânduri și analize în van.

Bun. Am terminat. Bifez pe lista de azi raita dată prin dulap. Și lucrurile scoase pentru a le da. Pentru că a venit toamna. A venit toamna, acoperă-mi deci inima cu umbra unui copac. Sau a unui dulap. Sau cu orice altceva. Azi, nimic nu m-ar putea întrista! :-)

Prea mult drag, din drag…

Noriel e, de departe, magazinul nostru de jucării preferat. Preferat de copii, nu de noi neapărat. Noi nu cred că avem preferințe. Noi doar scoatem banii și plătim. Dar revenind la Noriel, ne place mai ales de când s-a deschis unul aproape sub nasul nostru, ca să spun așa. Acum, suntem clienți și mai fideli decât eram.

N-am cumpărat noi de acolo nici carucioarele sport ale celor mici dar la capitolul jucarii nicoro și accesorii pentru copii nu prea suntem de egalat. Plus la motociclete. Și la așteptat cu sufletul la gură să apară și alte figurine din Ben Ten și din Transformatorii Salvatori, doar nu-i nimic de ratat!

Dacă ne trebuie un hanorac pentru grădiniță, trecem și pe la Noriel. Dacă ne trebuie fructe din Billa, sigur intrăm și pe la Noriel. Dacă îmi trebuie hârtie igienică și șampon de la DM, sigur opresc și pe la Noriel. Face copilul vreo faptă bună, neapărat trebuie recompensat! Cu ce? De unde? C-o jucărie de la Noriel, doar nu cu altceva! Orice drum în Promenada s-a transformat, din câte observ, într-un pretext de-a cumpăra jucării de la imposibilul de evitat Noriel.

Mereu zicem că ne oprim, mereu zicem că s-au strâns prea multe, le mai dăm altora dar parcă e un făcut să luăm iar și iar altele noi. Se cheamă răsfăț excesiv, e clar. Se cheamă o educație greșită, da, e și mai clar. Se cheamă că vrem să avem timp mai mult pentru noi, se cheamă că avem și noi, cei mari, nevoie să respirăm în timp ce ei sunt ocupați, se cheamă toate acestea, da.

Dar, pe de altă parte, se cheamă o parte din copilăria lor. Una de care poate, mari fiind, își vor aminti cu drag.

La casa ta

În mașină. Cu copiii. Ascultăm Itsy Bitsy FM. Ascultăm, vorba vine… De fapt, ne gândim la ale noastre. O voce robotică spune ceva. Nu auzim de prima dată. Sau auzim, dar nu înțelegem. Din nou. “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat.” Și iar: “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat… până … pleacă… la casa… lui.” Apoi morala: “Copilul tău are nevoie de timpul tău, nu de banii tăi.”

Și-mi vin în minte, pe de o parte, toate acele discuții cu mame din parc care tot spun că nu mai fac un al doilea copil pentru că nu-și permit și apoi toate acele momente când noi, la rândul nostru, ne chinuiam să alegem între un scaun de masă Chicco versus altul de la Bretoni-Lorelli sau altul și mai bun de la Inglesina sau poate-l luăm pe cel de la Peg Perego… Apoi epopeea carucioarelor Primii Pasi comparate la nesfârșit cu altele mai bune, poate chiar Stokke, dar, ale naibii, scumpe până la cer și înapoi! Le știm pe toate: landou, scoică, carut sport, pliabil, nepliabil, cu copertină, cu umbreluță sau cel mai bine, cu o mamă, una mai bună, inclusă!

Am cumpărat, de fiecare dată, alegând ce e mai bun. De parcă pentru copil era importantă husa, mărimea roții, înclinarea în 10 unghiuri a spătarului…  Și-apoi, desigur, să nu uităm sutele, miile poate drumuri la magazine de jucării, pentru că mai lipsește un monstru din colecția Ben 10 și o mașinuță din colecția Cars și un dinozaur carnivor și un personaj din Țara de nicăieri…

Mda… Suntem și noi, oricât ne-am feri să o recunoaștem, produsul unei industrii a obsesiei pentru calitate și a însingurării. Hai să-i cumpărăm ce e mai bun. Nu ne oprim până nu găsim. Și-apoi, obosiți de-atâta căutare, îi înmânăm jucăria, gândind în niciodată rostitele cuvinte: “Ia copile jucăria asta și mai lasă-mă te rog să respir! Ia-o și joacă-te cu ea și când te plictisești las’ că-ți iau alta și apoi alta și alta și umplem casa și debaraua și balconul cu ele și ți le scot pe rând pe măsură ce tot uiți de ele și tot așa, vezi-ți de joaca ta iar eu de treaba mea până crești mare și pleci singur la casa ta!”

Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, tic-tac, tic-tac… forțez timpul să treacă până ce casa mea va rămâne doar a mea iar tu vei sta cât mai departe, nederanjându-mă deloc, mare și brusc nu al meu, la a ta.

Câte bordeie atâtea obiceie

“Câte capete atâtea păreri”, “câte bordeie atâtea obiceie” sau câți copii, atâtea apucături.

Cel mare: cât a fost mic, toată ziua ne-o petreceam în bucătărie. Dimineața, în timp ce eu curățam ba un morcov, ba un cartof, ba storceam o portocală ba striveam o banană, el se juca pe jos. Cu mașinuțe împinse pe sub masă, pe sub dulap, pe după frigider, apoi, pentru variație, cu punga de făină, cu cea de mălai, apoi cu telul, cu strecurătoarea și, cel mai încântător, cu mixerul! Despre el, pot spune că a crescut atașat mobilierului de bucatarie. De fapt, mai corect ar fi să spun că a crescut ÎN mobilierul de bucătărie! La propriu. Cine venea pe la noi acum vreo trei-patru ani știa că sertarul cel mare, de jos, folosește pe post de scaun de masă, loc de joacă, depozit de jucării dar nu numai și apoi iar, de la capăt, aceeași secvență: scaun de masă iar restul mobilei pe post de șevalet, loc de joacă împărțind frățește cu mine toate ustensilele de bucătărie și, apoi, cufăr pentru comori. “Comori” pe care le descopeream eu mai târziu, aranjate într-o logică ce mie îmi scăpa. Și care, de altfel,  îmi va scăpa mereu…

Cel mic: de cum a învățat să se cațere… avem mereu lumină în casă. Stă doar pe canapele. Dar nu pe canapele precum noi, oamenii cei mari, mai mult sau mai puțin tolăniți și într-o mare dragoste de-a nu face nimic, ci cocoțat, sus, pe spătar, în picioare, lipit de perete precum omul-păianjen, lipsit de frica de-a nu putea ajunge cu degetele la ținta stabilită clar: întrerupatorul! Zi, noapte, nu contează, lumină să fie! Iar dacă cineva îndrăznește să o stingă, e vai și amar…

Dar nu stă nimeni să se supere și cresc copiii mei, cresc! Cu… Arabesque! :-D

Toamna, bobocii…

Încă puțin și începe grădinița. Analize de făcut, avize de obținut, de gândit programul nostru și-al copilului cel mare, întrebări în legătură cu ce va face cel mic, obișnuit să stea și să se joace de dimineață până seara cu cel mare. Într-un cuvânt, dileme.

Soțul îmi dă un mesaj spunându-mi să facem momentul cât mai frumos, adică să transformăm epopeea cumpărării hainelor și celorlalte lucruri necesare în zile de sărbătoare și o amintire de povestit când vom fi, peste ani, bunici. Să mergem cu toții și să alegem pantalonași, tricouri, hanorace, pantofiori, desigur să le și cumpărăm, amândurora, jucării, plus să mâncăm undeva în oraș. Să ne rezervăm un weekend pentru colindat prin magazine, probat haine, pentru ei, de ce nu și pentru noi, să lăsăm pentru o zi-două obișnuința comandării de haine și de pantofi online și să ne amuzăm jucându-ne cu ei de-a cucu-bau printre umerașe și pe după perdelele cabinelor de probă, de altfel enervante prin faptul că sunt mereu prea puține și prea aglomerate…

Cad de acord, stabilim ziua, stabilim orele, stabilim magazinele. Stabilim tot ce e de stabilit. Dar obișnuința online-ului rămâne obișnuință așa că eu iau site-urile de haine și papucei pentru copii la puricat, gândindu-mă că salvez timp știind de dinainte ce avem de cumpărat.

Fac o listă mentală cu tricouri cu dinozauri, hanorace, groase, subțiri, albe, negre, colorate, pantaloni simpli, imprimați, într-un cuvânt, tot ce ne trebuie și tot ce lor le-ar plăcea. Apoi, relaxată, mă ridic și verific în pantofar ce-avem pentru toamnă noi, cei mari, și într-un elan al cumpărăturilor revin la prietenul veșnic deschis întrebărilor mele și-i setez căutare după incaltaminte de dama si pantofi barbatesti. Pentru că, nu-i așa, copilul cel mare începe grădinița… :-D

Copilul. Joaca. Devenirea.

Viața mea, de cinci ani încoace, e pusă sub semnul jocului. De la jucăriile inofensive, moi, cauciucate și până la a-mi duce de mână copiii de-acum mărișori, la magazinele cu Lego de toate formele și mărimile, le știu pe toate, le-am văzut pe toate… Și am trecut prin toate etapele.

Am pus împreună inele pe stacker, am făcut la nesfârșit o girafă alfabet și am apăsat de atât de multe ori butoane ce aduc zgomote și lumini cât nu am stins și aprins lumina în toată viața mea…

Copilăria care se petrece și înflorește în jurul meu înseamnă joc. Înseamnă vocile mici și pițigăiate care, de cum se revarsă ziua, spun un singur lucru: “Joacă-te cu mine!”, “Joacă-te cu noi!”. Asist, în fiecare moment, la transformarea celor două mici forme de viată în adulți miniaturali. Ei devin, cu fiecare clipă, “oameni mari” iar eu am devenit, din omul care pur și simplu a dat viață, părinte.

“Joacă-te, mami!”… Și m-am jucat. Simplu, firesc, cu bețe, cu flori, cu frunze, cu fire de iarbă și cu pietre, sau colorat, cu găletușe, cu greble, stropitori și cu toate acele minuni plasticate și pretențios etichetate jucarii de exterior, apoi cu plușuri și într-un cort ce ocupa jumătate de sufragerie, trecând apoi, cu timpul, la animale domestice, sălbatice, mari, mici, carnivore, erbivore, la dinozauri și la cai înaripați.

Trăiesc din plin copilăria lor, a celor mici. Trăiesc, prin ei, a doua copilărie a mea. Cu Tom și Jerry, Silvester și Tweety, Doamna și Vagabondul, Pongo și Perdita, Mickey și Minnie, mereu în cupluri, mereu câte doi, înlocuiți de jucarii Disney ce vin în colecții de câte treizeci-patruzeci, cu Lightning și Mater și Sally și Doc și Fillmore și Sheriff și Luigi și Guido plus restul și-apoi continuând cu Cars 2 și tot așa mai departe, schimbând mașinuțe și abțibilduri și postere și cărți și mergând tot mai departe, tot mai departe clădind cutii peste cutii și organizând spațiul din casă lipind etajeră de etajeră, până la cer și până la Planes…

Dar știu că-i doar o perioadă și știu că nu va dura la infinit și-așa că tot ce-mi vine să(-i) spun, zi de zi, sună simplu și-i rugător: “Mai stai, mai stai…”

Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Am crescut cu întrebarea “Care este ultima carte pe care ai citit-o?”.

În liceu – ne întrebau profesorii, la facultate (nu la Româno-Americană, desigur, ci la cealaltă facultate, cea pe care am abandonat-o prostește în anul 4) – era întrebarea ce încorona vreun examen oral. În grupurile pe care le-am frecventat, a citi era un semn de distincție.

Participând ieri la lansarea cărții “Feminism modern reflexiv”, carte scrisă de Oana Băluță, mi s-a reconfirmat un lucru pe care îl simt în legătură cu generațiile care vin din urmă. Nu se mai citește. În ziua de azi, cartea cu copertă și pagini de hârtie nu mai este o preocupare. Nu mai este o prioritate. Nu mai este un prilej de discuție.

Nu de puține ori m-a frapat faptul că librăriile vând jucării, reviste, calendare, lumânări parfumate, ceaiuri, săpunuri naturale, biscuiți bio, chiar accesorii. Da, este o realitate, în ziua de azi cartea rămâne pe raft, se cumpără în schimb batonul de vanilie sau cana cu imprimeu vintage…

Mai jos, poze de la lansare, unde am fost cu cel mic, de unde mi-am mai cumpărat o carte (că tot îmi place mie Henry Miller) și de unde am aflat că de astăzi începe Bookfest!

4 1 3

2 5 6

În loc de concluzie, o întrebare: Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Jucării educative

Trăim vremuri în care un bebeluș descoperă lumea prin cărți cu diferite texturi și zgomote. Apoi, pe măsură ce crește, prin puzzle și Lego… Cel puțin!

Deoarece, la fel ca orice părinte, așteptăm de la cei mici progrese remarcabile din punct de vedere intelectual si emoțional, am achiziționat lucruri cum ar fi: sistem solar mobil, schelete și DVD-uri tematice, cărți de activități pre-școlarepuzzle-uri tridimensionale, Batman și Ironman (despre care să spunem că educă în spiritul dreptății și al luptei pentru binele și salvarea omenirii). De asemenea, am confecționat dinozauri și am improvizat piese de teatru. Am mers chiar și la McDonald’s. … pentru a avea colecția completă, desigur!

Ei bine, ieri am cumpărat o praștie. Da, o praștie. Iar data viitoare când vom merge la Mănăstirea Voroneț, din bazarul a-toate-cuprinzător care atrage turiștii mai mult decât orice prilej de reculegere, voi cumpăra o sabie din lemn!