Zile mari

Azi m-am trezit într-o dispoziție de zile mari. Nu pentru că am bătut din palme și am reușit să aplic ce-mi propusesem ieri și nici pentru că s-ar fi întâmplat ceva special. Pur și simplu m-am trezit cu o senzație de bine. De foarte bine. Suspect de zburdalnică dar nu mai stau să analizez, pur și simplu mă bucur că e așa.

Mi-am băut apa. Apoi la jumătate de oră sucul. Apoi la altă jumătate de oră zmutiul. A nu se trage concluzia că funcționez cu jumătăți de măsură, da? Copiii cuminți, unul prin absență, altul prin preocupări. Preocuparea de-a se juca după bunul plac cu jucăriile celui plecat. La grădi. Bun așa.

Aș avea chef să scriu despre cai verzi pe pereți, dar am un deadline care bate la ușă deci trebuie să mă concentrez pe chestii prozaice. Prozaice dar încărcate de perspectivă și de sensuri. Sensuri administrative. Cum ar fi rafturile metalice. Și ce prețuri au rafturile metalice, în consecință. Sunt bune rafturile la casa omului, serios acum, doar am și eu un balcon plin de ele, grădina mea de-astă vară n-ar fi putut altfel înflori și prospera! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot face chiar și recomandări. Pentru balcoane orientate spre nord și predispuse la igrasie, așa cum este al meu, cele mai bune sunt cele metalice. Sigure ca rezistență în timp și foarte ușor de curățat. Și încă un pont: de ales cele cu picioare înalte, pe sub care se poate foarte ușor mătura. (sunt doctor docent în materie de rafturi, nu-i așa?)

Punctul doi pe agenda de azi, să vorbesc despre mesele de călcat. Ei bine, masă de călcat eu n-am. La fel cum nu am avut nici de înfășat, care teoretic este un must. Eu calc… pe pat. La fel cum și copiii mi i-am înfășat pe pat (înfășat, vorba vine, eu copiii doar îi schimbam și îmbrăcam mici fiind, deși îmi fusese altfel recomandat. Pentru că na, chiar și într-un secol al informației care ne bușește pe toate părțile, chiar nevrând, tot se mai practică imobilizarea cocoloșirea bebelului în pânze și sfori panglici, dar nu mai insist aici, m-am consumat destul acum câțiva ani…). Deci, cum spuneam, nu am masă de călcat. Nici măcar o masă simplă, deși mi-aș dori poate chiar o masă de călcat semi-profesionala, cum probabil se impune la casele mari. Și neștiind despre ce-i vorba, mă mulțumesc să explic dând copy-paste de pe-un site: Masa de calcat profesionala asigura calcarea rapida si eficienta a rufelor este prevazuta cu rezervor de abur integrat si fier profesional cu maner din pluta si labirint special ce garanteaza pastrarea aburului omogen la temperatura constanta. Masa de calcat este prevazuta cu plan incalzit si aspirant, in urma calcarii lasand tesaturile perfect uscateOh, dar e cu simbolistică textul, mă duc cu gândul la Ariadna, Tezeu & Minotaur. Și desigur la Pan! Mă duc însă mă și întorc. Azi, acum și aici nu vorbim despre dragoste, curaj, încercări, neîntoarceri. Ci continuăm cu luatul temperaturii. Temperaturii din bucătării profesionale, nu cum sunt cele ale oricărui om normal. Temperatură care se măsoară pe scări, milimetric, cu kelvinul (absolut nicio legătură cu calvinul klein!) și cu termometre cu sondă. Și infraroșu. Science fiction, nu altceva!!! Dar lăsând gluma la o parte și având în vedere că m-am transformat și eu într-o mică verigă a lanțului trofic-alimentar, un astfel de termometru pentru bucătărie m-ar cam interesa

Dar gata acum, am zis tot ce era de zis (sau cel puțin am încercat…) fug să fac pâine de casă. Cu maia! ;-)

image

Undeva, pe drum…

Cum arată iubirea necondiționată în copilărie:

Urcăm în mașină. Copilul cel mic nu știe unde merge, nu știe de ce, nu știe cât va dura drumul, nu știe câte opriri vom face. Dar în ochii lui nu se citește nicio întrebare. Își ia locul în scăunelul lui, își primește jucăria și… pornește și el.

Copilul cel mare e capricios, ba îi dă celui mic o jucărie, ba i-o ia, ba îl strânge în brațe, ba îl respinge. Și totuși, cel mic îl adoră. Nu-i înțelege toanele, venirile și plecările, dar funcționează în armonie cu el. Și cu ele.

Mama îl înțarcă. Plânge două zile, de fiecare dată când i se refuză lumea care era toată doar a lui, dar apoi o iartă. Și nu numai că o iartă, dar și uită.

În parc, copilul cel mare îl abandonează brusc. Fuge după altul care-i de aceeași vârstă cu el. Cel mic privește cu nelămurire. Nu știe ce să facă: să alerge și el, să aștepte… Uneori aleargă dar alteori, când simte că ceea ce se întâmplă e prea mult pentru el, așteaptă. Iar când cel mare se întoarce totul e la fel, nu e loc pentru tristețe, pentru sentimente de abandon, de gelozie, nu e loc pentru furie. E doar bucuria revenirii.

Mama îi pune farfuria cu mâncare în față. Nu știe ce e în ea, știe doar că e “papa”. Și are încredere. La fel, când merge pe afară. El nu știe dacă plouă, dacă e soare, dacă e ger. Acceptă la fel de ușor pălăriuța, cizmulițele sau gecuța. Nu pune nimic la îndoială. Și nu-i e frică de potriviri nefericite de culori. Oricât de ridicol ar arăta, lui nu-i pasă. El nu are noțiunea de ridicol.

Se exprimă liber. Fie că plânge, fie că râde, fie că trece ușor de la o stare la alta, nu-i e nicio secundă teamă să facă totul pe atât de intens pe cât simte. Pentru el, nu există etichete, nu există frica de interpretări.

Copilul îmbrățișează. Iar îmbrățișarea lui e mereu la fel de strânsă. Nu o face din complezență, nu o face pentru că speră să obțină ceva. Și nu o face dacă nu o simte.

Copilul cere. De dimineață până seara, cere. Nu-i e frică de refuz, viața lui stă toată sub semnul încrederii în sine. El știe că… merită. Și chiar dacă e refuzat, el nu va sta pe gânduri, va cere din nou, cu aceeași candoare. Lumea lui nu s-a prăbușit. De fiecare dată, va încerca și va spera la fel de mult.

Copilul acceptă totul așa cum e. El nu are noțiunea de vechi, de nou, de perfect, de imperfect, pentru el, haina fratelui mai mare e frumoasă pentru că are o motocicletă imprimată și nu contează că a primit paiul albastru în loc de pe cel verde.

Din ceea ce se întâmplă în jurul lui, majoritatea lucrurilor îi sunt de neînțeles. Dar nu le judecă. El ia lumea și o îmbrățișează așa cum e.

***

Cum arată iubirea necondiționată a adultului?

… nicicum. Pentru că, undeva, pe drum, haina pe care a purtat-o a fost catalogată de cineva drept ridicolă, pentru că, undeva, pe drum, alt adult i-a luat locul în joaca vieții, pentru că toate lucrurile pe care nu le-a înțeles le-a transformat în lucruri care sunt împotriva sa. Și, pentru că, adultul nu merge niciodată mai departe de primul refuz. El între timp a învățat că o cale de întoarcere e mult mai sigură decât un drum înainte.