Prin reducere la absurd

2016, a.d. Liste. Ce știu să fac. Ce vreau să fac. Ce știu sigur că nu vreau să fac.

Perfect. Mă calific pentru, în ordinea anilor de experienţă:

– bonă. Îndată 7 ani de experienţă aproape 24/24, 7/7 (timpul e relativ, se știe, iar când vine vorba de copii el preponderent se dilată) în time management, anger management, crisis management, stress management, fatigue management, resources management, planning. Fac faţă oricărui gen de crize de nervi, lacrimilor nejustificate și celor justificate, pot conduce în condiţii de maximă siguranță misiunea de găsi jucării în toi de noapte, asigurarea logisticii pentru a petrece 16/24 ore în parc nu mi-e deloc problematică, pot purta interminabile discuţii despre cum au sufletul melcii și mi-am însușit denumirea absolut tuturor speciior descoperite de dinozauri.

– story teller (“redactor”). Experienţă în scris: de prin facultate. Eseistică având în centru somaţiile de plată, fidejusiujea, dreptul de regres, imposibilitatea fortuită de executare și multe altele la fel de imbârligate. Apoi corporate emails. Apoi blogging. (Notă de subsol: am nevoie de un corector, ofer 5% cotă-parte).

– fotograf culinar (fotografie comercială, identitate vizuală, ilustrate). Aproape 3 ani experienţă în fotografii făcute in condiţii de stres (cel puțin un copil care mă trage de mâna, îmi împinge mâna, mi se urcă pe spate, smiorcăie, se urcă pe ceva și cade, asează o jucărie cu roţi sau cu ţepi sau lipicioasă numai bună pentru a fi luată în picioare), sub presiunea timpului (cel puțin două guri care cer de mâncare), sub semnul riscului ca obiectul fotografiei să dispară înainte ca fotografia să apară (n.b. a nu se fotografia ciocolată atâta timp cât există copii care contorizează fiecare blitz și fiecare rotire a platoului la 10, 35, 90, 121, 180 și 368 de grade).

– masterchef raw-vegan. Diplomă de merit și 3 ani de combinat ingrediente în fel și fel de feluri, testat combinațiile, supraviețuit pentru a povesti cum se face.

– instructor de fitness. Sau aerobic. Sau pilates. Sau nutriţie. Sau wellness. N-am diplomă dar merit. Experienţă: un an de când alerg, unul și jumătate de yoga, aproape 7 de cărat copii în braţe după vreo 5 de imobilizare 9-10-11-12 ore pe zi într-un scaun cu un monitor în faţă si 3 de alimentație pe sprânceană după vreo 13 de excese nepovestibile, nenorocibile și neonorabile.

Altceva nu vreau să fiu. Momentan. A, ba da. Florar.

Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

Un extras din pachetul salarial…

La vremea la care încă lucram la angajat cred că întrebarea care se punea cel mai des la sfârșit de lună era A intrat salariul? 

Începând cu ora prânzului fiecare dintre noi aștepta cu înfrigurarea acel e-mail care spunea cam așa: Please note that June/July/August etc. salaries payment were processed. Detailes, attached. 

Iar dacă era zi de vineri, întrebarea se punea cu și mai multă fervoare. Asta pentru că pentru cei mai tineri și mai dezorganizați (a se citi risipitori, ca și categorie privilegiată, privilegiată față de cei care erau nerisipitori pentru că nu aveau prea mare lucru de risipit) toate planurile de weekend se învârteau în jurul acelor bani. Și dacă la țigara de la ora 2 p.m. răspusul era nu, nu a venit mail-ul despre salarii începeau să sune telefoanele la HR.

Gabriela, nu primim azi banii?? De ce?!

Păi, a crăpat soft-ul de salarii…

IAR?!?!?!

Au trecut aproape trei ani de-atunci. Timp în care, vorbind cu foști colegi, înțeleg că lucrurile și oamenii care reprezintă resurse umane de neprețuit, s-au mai schimbat. Aș spune evoluat, dar de multe ori nu-i din vina lor. Vina lor, a soft-urilor… Dar nedorindu-mi să fiu malițioasă și păstrând totuși discuția la HR software, aflu că ceea ce la vremea la care eram eu corporatistă crăpa se cheamă salary calculator. Și că misiunea departamentului HR nu se rezuma la a ne calcula și vira salariile, număra bonurile de masă, introduce cererile de concediu în sistem și a ne actualiza și viza la ITM contractele de muncă, ci era una amplă, o adevărată misiune, soarta întregului payroll din Romania regăsindu-se în ea!

Cum ar veni, iertați nerăbdarea, neștiința și nerecunoștința. Sunt bonus la tinerețe. Și vin toate împreună în pachetul denumit salarial.

Aici sau acolo

Orice proaspăt absolvent de facultate visează la joburi in strainatate. Pentru mine, abia coborâtă de pe băncile facultății, lucrurile au stat așa: cu diploma în mână și cu două testări pe drept comercial, m-am angajat ca juristă la o firmă micuță, dar cu un sediu superb, într-o clădire impunătoare de sticlă situată aproape central, spre Piața Revoluției. Ce-mi puteam dori mai mult decât să învăț cât mai multe și, cu trecerea timpului, să înlocuiesc micuța firmă cu alta mai mare, ideal o corpo-mega-multinațională, de unde să strălucesc nu neapărat prin senzaționalul îndatoririlor de serviciu cât prin valoarea de dincolo de cuvinte a cărții de vizită…

De învățat, învățam. Dar într-o zi, în tren fiind și-n drum spre casă, cu România Liberă larg desfăcută între brațe, îmi pică sub ochi un anunț de angajări la Strassbourg, nu mai mult nici mai puțin la CEDO! N-am stat pe gânduri și odată revenită în București, mi-am cosmetizat CV-ul, i-am adăugat diplomele și premiile și m-am înscris, alături de alte mii de candidați probabil la fel de înverșunați ca și mine, în cursa pentru cele câteva locuri disponibile. Primul examen, scris, a fost greu. Foarte greu. Cu întrebări din alte ramuri de drept la care am răspuns mai mult instinctiv, cu spețe pe care le-am interpretat folosindu-mi imaginația, mai pe scurt spus, nu-mi dădeam șanse… Dar n-a trecut mult și am primit vestea cea bună, însoțită de o invitație la un interviu în Strassbourg! Totul perfect, n-am stat pe gânduri și am făcut o rezervare ce, pe lângă perioada strictă a examinării orale, urma să se transforme într-un mic sejur de vizită și cât mai multă relaxare!

Am plecat, împreună cu soțul meu, amândoi tineri, amândoi încrezători. M-am prezentat la interviu, ne-am plimbat, n-a rămas niciun colț din oraș pe care să nu-l fi luat la pas! Și ne-am gândit mult atunci, la ce ar implica o asemenea schimbare, ce am face dacă aș fi acceptată, cum ne-am organiza, cum ne-am descurca… Dar parcă pe măsură ce treceau zilele eram tot mai doritori să ne întoarcem, curajul din țară parcă nu mai era la fel de stabil acolo, într-un loc străin, chiar dacă de-a dreptul minunat. Lucrurile însă s-au învârtit în favoarea noastră, deși atunci, am regretat-o. Interviul nu l-am trecut așadar am revenit cuminte la micuța firmă din Piața Revoluției, trecând apoi la una mai mare și cunoscută din Universității pentru a ajunge, doi ani mai târziu, la multinaționala visurilor mele…

Acum privesc lucrurile cu detașare, n-a fost să fie și-i bine că n-a fost atunci să fie. Știu acum că e un loc pentru toți și că, fie că vorbim despre angajari in Pitesti sau de locuri de munca in Slobozia, a fi sau a nu fi fericit, a-ți împlini sau nu un vis e doar o chestiune de timp. Și ține, credeți-mă pe cuvânt, de a-ți dori cu-adevărat și de implicare.

O tempora, o mores…

Gumă? Orbit, Winterfresh, Airwaves? Orbit. Cu mere, pepene sau cu afine? Mentolată. Lapte? Da. Milli sau Dorna? Müller. Apă de gură? Da. Parodontax, Listerine? Parodontax. Cea cu antiseptic. O minge? Da. Cu roșu sau cu albastru? Cea verde. Un aspirator… Cu sac sau fără? Uscat sau cu apă? Ah, nu, neapărat inteligentul Navibot. Hârtie igienică? Da. Fiore sau Zewa? Milde. Mâncare pentru câine? Da. De vită sau cu pui? Cea cu 0 cereale. Demachiant. Simplu, 2 în 1 sau cel cu dischete demachiante încorporate? Apă? Aqua Carpatica, Devin, Dorna, Borsec, Aquatique, de care…?

Trăim vremuri în care muncim mult. Muncim mult și bine. Muncim pentru ca până și fundul nostru să poată fi pretențios. Și selectiv. Nu-mi place cum miroase aia cu piersică, hai s-o luăm pe cea cu mușețel, ce zici dragă?…

Trăim vremuri în care nimeni nu mai are posibilitatea să fie nemulțumit.

1 2

Încotro mergem? Ce încurajăm noi de fapt? Are vreun sens?

(Articol scris sub imperiul unui filmuleț despre cum se întrepătrund, în zilele noastre, cererea și oferta și a unui articol despre job-urile noastre, cele de toate zilele…)