Mintea drobului de sare

Ieri seară în parc întâmplarea a făcut să ne întâlnim iar cu doi băieței care mie îmi plac foarte mult. La o primă vedere, mi-au plăcut pentru că sunt mereu foarte dezbrăcați. Adică unde acum, la mijloc de noiembrie, fără să fie gerul bobotezei și nici zăpadă sau vânt sau cine știe ce alt fenomen de nesuportat, copiii sunt în general extrem de gros îmbrăcați, cei doi despre care vorbesc nu au nici măcar vreo vestă pe ei. Aseară de exemplu erau cu niște bluzițe subțiri, descheiate, plus capul descoperit. Eram și noi destul de subțire îmbrăcați, dar nici pe departe așa.

Apoi îmi plac pentru că sunt … atomici. Nu știu ce alt cuvânt i-ar putea descrie mai bine. Sunt și ai mei precum argintul viu dar cei doi despre care vorbesc îi întrec. Cu mult. Și până aseară, nu i-am văzut niciodată cu vreun părinte atașat. Adică sunt lăsați de capul lor, să alerge, să zburde cât și pe unde au ei chef. Nu stă nimeni în coasta lor să-i strige înapoi, să-i certe de ce s-au îndepărtat și toate celelalte plăci de care orice adult “responsabil” ajunge, în timp, să abuzeze.

Și trei, îmi plac pentru că vorbesc foarte dezlegat. Nici pe departe chestii însușite de la cei mari, cuvinte pretențioase și fraze formate de alții în mintea lor. Cei doi năzdrăvani au un limbaj al lor, al copiilor, departe de ei frica de-a-și arunca sudălmi și de-a zice exact ce gândesc unul în legătură cu celălalt. Și în legătură cu ceilalți. Iar unde alți părinți care stau ca vulturii pe lângă odoarele lor ridică din sprâncene și evident că gândesc “vai, dar ce needucați sunt”, mie cei doi mi se par extrem de liberi și spontani și neîncorsetați. Și foarte bine formați. Ceea ce întrece cu mult noțiunea de EDUCAȚIE.

Ei bine și aseară, cum spuneam, i-am văzut și pe părinți. Pe unul dintre părinte, adică mama. Care mamă (așa mi-am dat seama care e) la un moment dat l-a prins pe unul dintre băieți și l-a muștruluit pentru că (hihihihihihi!!!) bezmeticului îi trecuse prin cap să facă pipi nu la copac, cum cere codul nescris al parcului, ci pe o bancă, stând în picioare pe mânerul ei. I-a pus copilului șervețele în mână și i-a spus să șteargă totul până ce e uscat, pentru că sunt oameni care vor veni și se vor așeza! Am admirat-o de o mie de ori pentru că nu s-a uitat o clipă în jur, oare cine o vede, oare ce vor spune oamenii, vai ce rușine i-a făcut copilul ei și alte prostii pe care oamenilor educați-civilizați-și-extrem-de-bine-crescuți le gândesc în situații asemănătoare. Ea și-a văzut de copil, de îndreptarea greșelii lui copilărești (hihihihihihhihihi!!) și apoi s-a întors la ceea ce făcea. Adică între două ture de-ale celor mici cu trotineta să le mai dea niște apă și-apoi să-i lase iar în legea lor.

Și încă un episod relevant. Copilul meu cel mare, care se prinsese și el în alergatul și bezmeticeala lor, nemulțumit că unul dintre cei doi l-a agățat, în trecere, cu trotineta, l-a bruscat. L-am luat de mână și i-am explicat că a fost din greșeală și ca atare se impun niște scuze (apropo de comportamentul educat, aici prin opoziție cu cel neimpus și spontan), apoi după ce el și-a spus placa lui (adică pe-a mea) m-am prezentat și eu la mamă c-un steag alb. La care ea mi-a răspuns, amuzată, “Ei, nu-i nimic, doar sunt copii!”. M-am strâns în sinea mea. Are perfectă dreptate. Da, sunt copii. Își construiesc lumea după regulile lor, reguli pe care noi, mai toți, în calitate de părinți penibil de exagerați, le facem și desfacem având mereu drobul de sare în cap…

Și mergând mai departe cu gândurile în legătură cu cei doi și mama lor, realizez că pentru un ochi neatent și plin de prejudecăți ea pare cu siguranță denaturată, adică ține copiii dezbrăcați, nu le educă limbajul, îi lasă să se îndepărteze nepermis de mult (nepermis în cazul ei însemnând în afara razei vizuale acolo unde pentru alții înseamnă la jumătate de metru de piciorul lor) și tot așa. Nu-i așa. Nu-i așa deloc. Vorbim despre niște copii care deși au doar vreo 5-6 ani știu să se îndepărteze și apoi să întoarcă de unde au plecat. Cărora nu le e frică să se exprime. Copii care sunt îndrăzneți. Copii care comunică după cum le dictează mintea lor. Copii care nu sunt plângăcioși. Și nici gălăgioși doar pentru a atrage atenția și a se face ascultați. Vorbim despre niște copii liberi. Mai târziu, adulții perfect echilibrați.

De învățat.

În voia mea

Dă-mi timp, nu clipe, dă-mi vorbe, nu cuvinte, dă-mi soare cu dinți, dă-mi soare cu nori. Dă-mi veșnicia captivă în ceasul mecanic stricat…

Dă-mi siguranță dar nu-mi da măsura ta. Fă-mă să râd, fă-mă să plâng, imprimă-mă în mișcarea ta… Ține-mă de mână și nu mă elibera. Apoi lasă-mă liberă, venind iar și iar în întâmpinarea mea.

Dă-mi voie, dar nu-mi permite. Cheamă-mă dar nu mă aștepta. Mergi sigur și singur înaintea mea. Uită-mă ore în șir și regăsește-mă pierdută și tandră pe cadranul vechiului tău ceas cu quartz.

Întreabă-mă, nu mă iscodi, uită-mă dar primește-mă în liniștea ta.

Prețuiește-mă. Prețuiește-mi venirea și înțelege-mi plecarea. Vorbește cu mine, fă-mă să înțeleg. Dă-mi răbdare, la fel cum și eu o împart pe a mea. Șterge-mi tristețea împletind-o cu a ta. Alungă-mi îndoielile îmblânzindu-mă cu prezența ta… Dă-mi toată blândețea pur și simplu lăsându-mă să mă pierd în puterea ta.

Leagă-mă de tine, leagă-mă de veșnicie, dar nu printr-o bratara de ceas. Privește în mine și soarbe-mă în ființa ta. Uită ce știi și lasă-te liber în seama mea…

Înțelege-mă. Vino târziu, vino devreme. Vino în clipe, vino în ore, vino în ani. Lasă timpul să curgă, oprindu-l totuși în palma mea. Ascultă-mi tăcearea, strivește-o cu-a ta.

Joacă-te. Pleacă, revino, joacă-te. Joacă-te în așteptarea mea și cheamă-mă să mă joc și eu într-a ta. Uită tot, reîncepe, nu te feri, nu te pierde, nu ezita. Colorează-mi retina și-așa prea plină de prezența ta… Crede în mine, încrede-te în încrederea mea.

Fii nesăbuit și nu-ți fie frică de tăcerea mea.

Golește-ți mintea de gânduri, doar lasă-te liber în voia mea…

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)