Discerne

ItsyBitsy FM este un post numai bun de ascultat în mașină, împreună cu cei mici. Numai bun de ascultat dar cu nota că nu chiar totul trebuie aplicat. După campania referitoare la timpul părinților, bani și ce au de fapt nevoie cei mici, până vor crește mari și vor pleca la casa lor, campanie pe care o salut și despre care am mai scris aici pe blog, s-a nimerit să fie introdusă în calupul de publicitate o reclamă la proceduri de îngrijire a danturii micilor poznași.

Ei bine și reclama despre care vorbesc îndeamnă părinții nu la mai multă grijă vis-a-vis de îngrijirea prețioșilor dințișori de lapte și responsabilizarea celor mici ci, nu mai mai mult și nici mai puțin, la fluorizarea danturii la intervale regulate, bonus sigilarea dinților, ca măsură de evitare a cariilor. Păi bine doamnelor și domnilor din marketing și din industria cea care promovează orice, fie că e nevoie, fie că nu, voi nu aveți, la rândul vostru, copii? Sau, mai bine spus, nu ați fost la rândul vostru copii? Nu știu cum să spun dar noi, copiii de-acum 30 de ani avem dantura bună. O fi poate de la faptul că mâncam mere din grădină și prăjituri de casă, făcute de mama sau de bunica și nu eclere cumpărate din supermarket și bonus iaurțele colorate, fructate și frumos ambalate promițând 100% natural dar fiind de fapt departe de tot ce e natural?!

Serios acum, mi se pare că prea suntem încurajați să apelăm la artificial în loc să ne re-educăm noi și să ne educăm copiii în sensul de a alege tot ce e simplu preparat, neprocesat, curat, sănătos și astfel să-i ferim de tot ce înseamnă nevoia de a apela la practici care pe vremea mea (da, da, era mai bine pe vremea mea!) nu existau nu pentru că nu ar fi progresat medicina în ritm exponențial ci pentru că, pur și simplu, problema în sine nu exista. Iar despre cererea care încurajează oferta se știe prea bine deja…

Mda, e tot mai plin de clinici private in Bucuresti. Orice problemă are acum soluții profi iar dacă nu există probleme, lasă că le creem. Nu neg importanța biometriei fetale, de exemplu, chiar și eu poate nu aș fi avut al doilea copil dacă nu aș fi apelat la analize peste analize și verificări peste verificări, dar în alte probleme, părerea mea sinceră este că se creează o panică exagerată!

Ipohondria nu se naște din nimic, rețineți vă rog, da? Cum au trăit bunicile noastre cu probleme de sănătate dar fără a avea habar de factor v leiden? Nu mai continui acum dar am un îndemn numai bun de urmat: Întreabă-te te rog, gândește, discerne, ia decizii și nu ezita!

La casa ta

În mașină. Cu copiii. Ascultăm Itsy Bitsy FM. Ascultăm, vorba vine… De fapt, ne gândim la ale noastre. O voce robotică spune ceva. Nu auzim de prima dată. Sau auzim, dar nu înțelegem. Din nou. “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat.” Și iar: “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat… până … pleacă… la casa… lui.” Apoi morala: “Copilul tău are nevoie de timpul tău, nu de banii tăi.”

Și-mi vin în minte, pe de o parte, toate acele discuții cu mame din parc care tot spun că nu mai fac un al doilea copil pentru că nu-și permit și apoi toate acele momente când noi, la rândul nostru, ne chinuiam să alegem între un scaun de masă Chicco versus altul de la Bretoni-Lorelli sau altul și mai bun de la Inglesina sau poate-l luăm pe cel de la Peg Perego… Apoi epopeea carucioarelor Primii Pasi comparate la nesfârșit cu altele mai bune, poate chiar Stokke, dar, ale naibii, scumpe până la cer și înapoi! Le știm pe toate: landou, scoică, carut sport, pliabil, nepliabil, cu copertină, cu umbreluță sau cel mai bine, cu o mamă, una mai bună, inclusă!

Am cumpărat, de fiecare dată, alegând ce e mai bun. De parcă pentru copil era importantă husa, mărimea roții, înclinarea în 10 unghiuri a spătarului…  Și-apoi, desigur, să nu uităm sutele, miile poate drumuri la magazine de jucării, pentru că mai lipsește un monstru din colecția Ben 10 și o mașinuță din colecția Cars și un dinozaur carnivor și un personaj din Țara de nicăieri…

Mda… Suntem și noi, oricât ne-am feri să o recunoaștem, produsul unei industrii a obsesiei pentru calitate și a însingurării. Hai să-i cumpărăm ce e mai bun. Nu ne oprim până nu găsim. Și-apoi, obosiți de-atâta căutare, îi înmânăm jucăria, gândind în niciodată rostitele cuvinte: “Ia copile jucăria asta și mai lasă-mă te rog să respir! Ia-o și joacă-te cu ea și când te plictisești las’ că-ți iau alta și apoi alta și alta și umplem casa și debaraua și balconul cu ele și ți le scot pe rând pe măsură ce tot uiți de ele și tot așa, vezi-ți de joaca ta iar eu de treaba mea până crești mare și pleci singur la casa ta!”

Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, tic-tac, tic-tac… forțez timpul să treacă până ce casa mea va rămâne doar a mea iar tu vei sta cât mai departe, nederanjându-mă deloc, mare și brusc nu al meu, la a ta.