Work-at-home mom in distress

În calitate de work-at-home mom, sunt dependentă de internet. Am nevoie de două lucruri, pe lângă timp liber, dar în legătură cu el m-am resemnat: de niște aparate funcționale (da, da, știu că se spune device-uri) și de viteza la internet.

Adică dacă mă lovește inspirația am nevoie să-mi și scriu ideile, nu de alta, dar cum vin, așa și pleacă! Fie că e noapte, fie că e zi, eu am nevoie ca tot ce ține de tehnică să meargă brici.

Iar dacă nu merge, lucrurile decurg, de fiecare dată, așa: pun mâna pe telefon. Mental vorbind. Pentru că în realitate, înainte de a pune efectiv mâna pe el, îl caut. Mult și bine. Niciodată nu e unde îl las. Lesne de înțeles, de altfel, și sunt pregătită sufletește ca de fiecare dată când vreau să sun, întâi să-l caut, dar tot încep să mă ambalez.

Și mă ambalez până la faza la care, găsind în sfârșit telefonul, urechea apelată este direct lovită, fără preaviz, de un șir nesfârșit de întrebări răstite: “Iar n-avem internet?!”, “Am nevoie de internet, înțelegi?!”, “De ce nu merge iar?” urmat de “Fă-i orice să meargă!” și o cascadă de amenințări, dintre care cea mai soft este: “Dacă nu merge în următoarele minute, nu mai veni acasă!”. Minute următoare pe care le consum la fel de “constructiv”: proliferând aceleași întrebări, îndemnuri ireverențioase și amenințări…

Deci da, sunt un om zen. Dar zen-ul meu funcționeză condiționat de viteza de net. Și da, în ultima vreme am schimbat ba un stick, ba două modem-uri, din care unul cu două antene, semănând cu un melc și probabil de-al naibii, funcționând tot la fel, ba provider-ul de internet. Deci bye-bye RDS și bine ai venit, FDX. Sau Business UPC. Sau Telekom. Sau oricare-ar fi, nu l-am ales eu, dar voi afla clar atunci când nu va merge. Când voi lua contractul în mână, plină de nervi și gândul doar la rezilieri. :-D

image

Aici, acum

Întâmplarea face ca în ultimele zile să fi dat, pe două bloguri diferite, peste două articole care vorbesc cam despre același lucru. Dragostea pe Internet. Dragostea scris cu ghilimele.

Unul dintre ele, al Petronelei Rotar. Scris cu umor. Povestea unui Ionci Cap-Sec care, după “o salbă de likeuri lucitoare şi un buchet de comentarii, care mai de care mai îmbobocite, mai înflorite, iar unele fanate bine. Şi un şirag de perle în mesaje private, care au rămas fără răspuns” și cerut sfaturi prin vecini, aruncă direct cu întrebarea: “Bună, Petronela. O întrebare simplă: vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Tragic, stupid și incroyable.

Al doilea, al lui Tudor Galoș. Scris în alt ton. “Mătușa mea a fost o femeie singură până la 60 și ceva de ani. Nu și-a găsit marea iubire – niciun bărbat nu îi semăna tatălui său, un om de un caracter deosebit. (…) Mătușa mea pentru mine a fost o enigmă totală – prefera să își petreacă timpul cu părinții, cu prietenii, cu prietenele decât să facă vreo încercare timidă să-și găsească pe cineva cu adevărat. Asta până la 60 și ceva de ani, când l-a întâlnit PE EL. Dragoste fulminantă, urmată rapid de o nuntă. O poveste superbă de dragoste. La un an de la nuntă însă mătușa mea a făcut un accident cerebral vascular și a murit. Dragostea ei fulminantă a fost mai profundă și mai intensă decât 90% din relațiile de pe glob însă nu s-a putut bucura de ea decât un an. ” Trecând apoi, prin comparație, la bine-cunoscuta schemă a zilei de azi: “Vrei o relație? Nimic mai simplu: intri pe Facebook, creezi un profil, pui niște poze, dai niște citate din Paler și din raduef și ceva cu siguranță pică. N-ai răbdare? Nicio problemă, instalezi Tinder și vezi cine este disponibil prin zonă. Nu te mai chinui să faci curte, să cumperi flori (…), să te plimbi cu ea prin oraș, să faceți chestii împreună. Este simplu: ieși în oraș în Centrul Vechi la un pahar, continui în club, te duci la after după care treaba este aranjată. Două-trei selfie-uri, douăzeci-trezeci de hashtag-uri unul mai cretin ca altul și relația este pe roate. Până la prima groapă când toată mașinăria se rupe în bucăți… ”

Deci, cum stă treaba cu dragostea pe Internet? E sau nu e? Se poate sau nu se poate? Se cade sau nu se cade? Are viață lungă sau picioare scurte? Presupun că începe pentru toți la fel, din două poze, trei likeuri, patru comentarii și cinci mesaje private. Flacăra-i aprinsă, alte poze, alte vorbe, replici tot mai îndrăznețe, poate ne și vedem, sigur ne vedem, da, clar ne vedem, ne-am văzut, de ce naiba ne-om fi văzut, ce rămâne de făcut…

Nu rămâne nimic de făcut. Nu rămâne nimic complicat de făcut. E ca atunci când cumperi ciocolată. N-au Milka cu stafide la Mega nu-i nimic mergi la Angst n-au nici acolo lasă că încerci la chioșc și dacă se face noapte nu-i nimic au sigur la non stop. Încercarea moarte n-are iar pe Internet suntem, se știe deja,  cu to(n)ții eroi. Nu așteaptă nimeni, nimic nu e de așteptat.

Totul trebuie să fie aici, acum.

Mă-ntorc la cartea mea și continui să citesc “… îi întindea întotdeauna mâna cu sfială și uneori nu i-o întindea defel, ca și cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge totdeauna mâna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă și uneori tăcea îndărătnic. Dar acum, mâinile lor rămaseră strâns unite…”

Totul este acum, aici.

image

Idei de vacanță…

De la o vârstă încolo, încep așteptările. De la lucrurile mărunte și până la cele mari, începi să ai anumite așteptări. Experiența își spune cuvântul și vrei că lucrurile să fie într-un anumit fel. De la a mânca și călători până la a gândi și spera, totul se dimensionează după măsura ta, a omului care ai devenit.

Impulsul haide să mergem! vine însoțit de dorința de a anticipa. Oriunde ai pleca și orice ai gândi, știi ce vrei și știi ce să ceri. Și știi ce să cauți. Iar pentru a aduce lucrurile în sfera concretului, să ne gândim cum arată un weekend de student (când arunci trei haine într-un rucsac și fugi la mare, unde valurile și soarele te fac să nici nu observi cum arată camera prin care s-au perindat mii de oameni la fel de visători ca tine iar mâncarea de la împinge-tava sau pizza de la terasa de pe faleză să nu-ți pară de neînghițit) și cum arată un weekend pentru o familie cu copii, pentru care o cameră curată și călduroasă, o mâncare sănătoasă, un loc de parcare, un loc de joacă, locuri de vizitat și activități recreative devin lucruri fără de care nu prea se mai poate…!

Fie că este vorba despre un sfârșit de săptămână sau despre o vacanță, cauți. Și cauți. Și cauți. Ți-ai setat standardele și vrei să ai parte de tot. Fie că este vorba despre internetul din cameră sau de vremea însorită, vrei totul! Cearceaf imaculat, prosop moale, pat confortabil, masă gustoasă, locuri de vizitat, lucruri de făcut… totul! Studiezi poze, vizionezi tururi virtuale, citești despre împrejurimi, te interesezi de atracții, îți faci temele și, odată terminate, le mai și verifici! De două ori chiar!

Iar dacă întâmplător afli de un loc numit Straja, începi să te documentezi! Unde este, ce-i acolo, cum arată, se merită?! Și iată cum mergând pe firul internetului afli lucruri despre care nu știai și la care nu te-ai fi așteptat, lucruri care parcă îți dau ghes să umpli un geamantan cu haine de copii, să te urci în mașină și, cu mic, cu mare, să pornești spre un loc unde spune-se că sunt canale energetice, relicve istorice de pe vremea dacilor, priveliști amețitoare, lac de acumulare dar, mai presus de orice, visul oricărui om ce locuiește într-un oraș zbuciumat… liniște și pace! Pentru că stațiunea Straja, îmbrăcată în povești despre preotese ce se rugau pentru strămoși, pare-a fi un loc rupt din basme…

Iar dacă atunci când te gândești la cazare te întâmpină un cuvânt simplu – dar care prin încărcătura lui îți merge la suflet! – și anume “căldură”, zarurile par a fi aruncate iar a petrece o mini-vacanță la Straja, la Vila Alpin (doar de la ea a pornit căutarea!), cu munții Retezat întipărindu-se pe retină și ciorba de burtă sau fasolea cu ciolan delectându-ți simțurile, vizitând Sarmisegetuza, rezervația de zimbri, mănăstiri și cetăți si aflând povești din Țara Hațegului, iată o idee demnă de a fi luată în considerare!

straja

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)