D’ale carnavalului, continuare

Stăm la masă. Copiii au fiecare câte un pahar cu suc, fiecare cu pai. Și aud: “Mami, îmi dai tu paiul?” Mă uit la pahar, are pai. Îl întreb ce alt pai. “Paiul spre gură, mami.” Și totul capătă sens. Vârful paiului e îndreptat spre cealaltă parte a casei. Și-i e greu să întindă o mâna ca să-l întoarcă. Maaaare-i grădina… iar bărbatul femeii prăpăstioase din povestea cu drobul de sare s-ar fi bucurat de reconfirmări trecând și pe la noi.

Alt episod: “Vă fac pâinea prăjită sau o las așa?” Cel mare: “Mie așa. Durează mai mult să o mestec dacă e tare.” Și-apoi va fi prea obosit ca să-și mai întoarcă și paiul. Normal.

Episod cu încălţarea. Încălţarea se face folosind încălţător. Nu din respect pentru încălțăminte ci ca să nu se pună problema șireturilor. Mai nou, nu se mai pune nici problema ariciului, pentru orice fel de încălțăminte se folosește încălţător. Acum nu se mai pune nicio problemă. Deloc.

Tăierea unghiilor. Tai la un picior și aștept copilul să se repoziționeze în spațiu pentru a mi-l da și pe al doilea. Dar nu. Vrea să mă mut eu în zona celuilalt picior. Stă precum acele de la ceas când arată 2 fără 20, cu un supererou ţintuit pe podea iar fixarea unei pelerine e muncă migăloasă și nu permite alte mișcări. Fiind cu șiret. Aici mâinile își fac treaba cu aplicaţiune. Și nici gând de încălţător.

Trimite tata cozonac. “Cozonac de la bunicu’, cozonac de la bunicu’!!” Și vin amandoi val-vârtej, parcă văd un banc de piranha ce va devora cozonacul înainte s-apuc să mă uit la el. Dar nu. Val-vârtejul celui mare se transformă în luarea tacticoasă a unei furculiţe și… așteptare cu felia în faţă. “Ce aștepţi? Și ce faci cu furculița?” “Taie-mi te rog bucăţi. Le mănânc cu furculiţa ca să nu mă mai spăl pe mâini.” Compresă. Bisturiu. Pensă Kocher. Foarfecă Lister. Închideți pacientul în locul meu, vă rog.