Calul, la mall. Rook, Ben…

Azi, zi de Promenada. Nu pentru a ne împrospăta garderoba sau pantofarul, ci pentru a cumpăra, iar, jucării. De fapt ar trebui să cumpăr o jucărie, una singură, dar pentru noi a cumpăra o jucărie se înmulțește de fiecare dată cu trei. Pentru că lucrurile stau așa: ieri, în parc, scenariul obișnuit. Doi copii ai mei și prietenul lor. Unul mare, unul mediu și unul mic. Foarte mic. Ultimii doi fiind ai mei, cel mare fiind prietenul lor comun. Se înțeleg perfect, nu ai spune că e vreo diferență între ei, formează o echipă și rar am mai văzut sau auzit de așa ceva. Se joacă mereu cu aceleași jucării. Ben 10. Doar că, în veșnicele lupte dintre extratereștrii buni și cei răi, inevitabil apar rupturi. De capete, mâini și picioare, până la urmă vorbim despre plastic și nu despre fier și siliciu, cum se spune în benzile desenate. Sau se vede la televizor, deși noi la televizor privim deloc sau cel mult arareori. Iar când un cap de la jucăria prietenului cade în mâinile unuia dintre ai mei, mă simt datoare să o înlocuiesc. Consider că ține de fair play.

Bun, deci zi de Promenada. Care începe la Noriel, continuă cu un fresh la be nat și cu mine, profitând de atenția celor mici în totalitate captată de cele două dintre cele trei jucării noi, cele care – cum altfel?! – li se cuvin lor, verificând, în treacăt, ce eșarfe dantelate, inele supradimensionate din argint și ce ceasuri casual de dama au mai adus la insulele din hol. Nu-i zi de shopping dar cine-i poate spune calului să nu mai mănânce ovăz?! Probez și niște cercei timp în care cei mici probează și ei. Ochelari de soare polarizati așa cum au văzut la Rook, partenerul lui Ben. Copii… Iar eu, azi și de fiecare dată, și mai copil decât ei.

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.