(the day we die)

Ora 7. Mi-am început alergarea având în minte un sms în care mi s-a zis că a fost un incendiu într-un club, câți morți, câți răniți. Ştii? Nu, nu ştiu, abia dacă ştiu cine e preşedinte în România. Şi am râs scriind. Am alergat bine de tot. Mult, mai mult decât de obicei, mi-a plăcut că e frig, că bate vântul, că sunt frunze căzute peste tot, că e parcul pustiu, că am umbra alungită la maxim, că aşa, singură pe alei, am senzația că soarele doar pentru mine a răsărit. Am terminat, m-am întins, mult, ca o mâță, am zâmbit, la lac, la frunzele alea mari de nufăr sau de ce-or fi, mi-am verificat ASICS-ul, bun, buuuuuun, în dimineața asta spectaculos chiar, m-am gândit că azi literele vin de la accurate, sharp, intuitive, crystal-clear, sexual in a non-sexual way şi că energia de vegetarian-yoghin-alergător la răsărit pe stomacul gol şi curat se focalizează în exact punctul în care trebuie când are nevoie să cearnă ceva, dar nu ca şi cum ai da ctrlF într-un text şi îți apare acelaşi cuvânt de zece ori ci exact cum e chestia de localizare. Satelitul ştie că sunt în Parcul Circului şi nu în Pacific şi-mi spune să apăs start. Am apăsat. Şi după o oră m-am alungit exact ca umbra mea, am ieşit din mine, am ajuns unde trebuia. Planuri simple, gen ce suc îmi fac, ce film văd azi (“It’s all gone, Pete Tong”, pentru a treia oară, e un film care te trage afară de păr, dacă în alt mod nu te laşi), ce mănânc, ce ulei îmi iau. Şi îmi amintesc de incendiul din club. Google. Club Colectiv. Colectiv îmi sună a un colectiv de oameni care dacă stau singuri chiar şi pentru 5 minute, întră în panică (repede, repede, un selfie, un like). Deci Colectiv. Incendiu. Concert. Alternative metal. (wow). Victime. Multe. Vârsta… 14 – 16 ani. Mă opresc. Mă opresc de tot. Sunt copii. Adolescenți. Tineri. Au plecat de acasă seara şi un părinte a rămas. Să strângă o farfurie nespălată, nişte şosete aruncate aiurea, să şteargă fond de ten scurs pe marginea chiuvetei, să pună capac la un borcan de ceară de păr. A închis uşa, s-a aşezat poate într-un fotoliu, poate în pat, şi s-a gândit că mâine are de cumpărat pâine, mazăre, nişte pulpe. Poate. S-a gândit la multe. La toate care-s nefăcute, care-s de făcut. DAR NU S-A GÂNDIT NICIO CLIPĂ CĂ A DOUA ZI DIMINEAȚA COPILUL NU VA FI, TRĂZNIND A FUM ŞI A BERE, ÎN PAT.

Crunt. Primul imbold e să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi, să-ți dai palme până ți se înroşeşte pielea şi să-ți spui că nu vei mai lăsa să treacă clipe în care nu îl observi, nu îi răspunzi, faci calcule mici şi tâmpite în timp ce el turuie despre lucruri mari. Şi, undeva în fundal, al doilea imbold, să plângi pentru ăia care începând de-acum câteva ore, nu şi-i mai au.

Casa de care am nevoie (partea a 3-a). Bucataria

E dimineață. Pun năut la fiert. În timp ce fac una-alta prin casă, mai trec prin bucătărie, văd că a dat în clocot, dau focul la minim și-mi văd în continuare de treabă.

Copiii cer pe-afară, ei sunt precum cățeii. Și nu vor la noi în parc, vor în Herăstrău. Și mă gândesc c-ar fi cazul s-o pornim atunci mai devreme, ca să nu ne prindă căldura din miezul zilei pe drumuri. Îi îmbrac, pornim.

Mergem la primul loc de joacă. Apoi li se face sete. Hai să căutăm o cișmea. Ne oprim la un al doilea loc de joacă, care-i chiar pe lângă cișmea. Mai stăm și acolo, apoi mergem să vedem păunii cei dezpănați, apoi lebedele negre, mai stăm și pe la capetele din Uniunea Europeană și apoi le vine ideea să ne plimbăm cu vaporașul. Sunt istovită deci accept. Cu bucurie!

Luăm bilete, urcăm. Începe plimbarea. Și-n timp ce mă moleșesc și profit de clipele în care nimeni nu îmi cere nimic, realizez brusc imposibilul devenit posibil: am uitat năutul la fiert, pe aragaz!

Intru în panică, dar ce să fac, să-i cer pilotului de navă să… tragă pe dreapta ca să coborâm?! Sau să sărim din mers și să înotăm, ce să fac?! Îmi și imaginez apa toată evaporată, năutul fumegând, bucătăria afumată, n-am lăsat hota pornită, n-am nici măcar una funcțională, darămite o bucatarie profesionala dotată cu tot ce trebuie de la senzori de fum un expresor de cafea care să-mi toarne, de la sine putere, licoare cu proprietăți de ceas deșteptător. Unul dotat cu reminder!

Într-un final, debarcăm. Alerg, creând probabil o imagine de-a dreptul bizară – iată o mamă despletită cu un copil de gât și unul de mână și-n ochi c-o privire bolnavă! – spre ieșirea dinspre Kisseleff, iau primul taxi, tot într-un suflet până acasă… Pentru că dacă trei ore de absență n-or fi aruncat casa în aer, cu siguranță câteva minute în plus o vor face!!!!

Dar cum totu-i bine când se termină cu bine, acasă situația nu e nici pe departe atât de dramatică. Dezbrac copiii, șterg ce e de șters, strâng ce e de strâns, aerisesc, îmi promit să urmez sfatul unui prieten care-mi spunea de o asigurare de casă, și pentru că cei mici chițăie că vor mâncare, tartine, fac tartine iar când încep protestele că felia de roșie e prea groasă, cea de brânză prea subțire îmi trec pe lista fictivă de must-have&buy un feliator profi. Pe lângă o hotă. Și pe lângă o altă masă, mai mică. Și pe lângă o etajeră-dulap. Și lista poate continua.