De e ploaie, de e vânt…

Ziua a pornit și cu dreptul și cu stângul, ca să spun așa. Plouă torențial și mai bate și vântul. Și suntem și în întârziere… Suim în primul taxi și pornim. Facem trei sferturi de oră pentru un drum de vreo zece minute. Timp suficient pentru ca unul să adoarmă iar celălalt să se plictisească teribil… Ajungem. Manevre dificile, un copil adormit trebuie îmbrăcat, altul strunit pentru a coborî și c-o umbrelă și c-un măr în mână și cu maxim de atenție pentru a nu sfârși în vreo baltă. Cu chiu cu vai, coborâm. La prima rafală de vânt cel mic se trezește iar cel mare scapă umbrela. Descurcă-te cum poți printre lacrimi, cu picioarele într-o baltă uriașă și cu o portieră de taxi pe care nu ai nicio mână liberă ca să o închizi. Taximetristul încearcă și el, prin interior, de coborât nu are cum, a oprit aiurea și probabil speră să nu-i agațe cineva oglinda în timp ce mă așteaptă pe mine să… fac ceva. Orice. Într-un final agreem varianta optimă. Să închid cu piciorul. Încerc cu finețe, nu se închide, dați mai cu putere, doamnă!, dau. Se închide. Probabil pentru care cei care trec și nu au prins și restul, situația arată așa: conița s-a enervat și, deși fragilă precum o frunză, dă cu piciorul mai rău decât ultimul golan…

La bancă. Scot banii, dar realizez că nu am buletinul la mine. Excelent! Pe lângă faptul că nu am numărul de cont unde trebuie să trimit banii, ci doar un CNP, nu am nici buletinul meu. Dau să ies, înciudată, dar mă interpelează doamna de la ghișeu, spuneți, cu ce vă putem ajuta? Cu nimic îmi vine să spun, dar articulez pierdută cam care e situația. Nicio problemă, se rezolvă! Și se rezolvă! Noroc, noroc, noroc. Bun.

Ieșim din bancă, tot cu mărul în mână, acum și cu umbrela dată peste cap de vânt. Hai la tramvai, că-n taxi, la cum se circulă, lăsăm banii pe o săptămână… Mergem spre stație prin șiroaie de apă, spre fericirea lui Bogdan care le caută pe cele mai adânci. Cel mic și-a ascuns capul în pieptul meu, se mai uită din când în când și râde când îi vine ploaia pe față. Bine că-s veseli! Urcăm în tramvai și pornim, spre extazul celor mici. Mă uit la ei și râd și eu, sunt frumoși, haioși și… sunt a mei!!!

photo 1 photo 2 photo 4

Mergem. Chipurile trebuia să ajungem la Muncii, dar tramvaiul întoarce la Iancului… Uitând ce-am gândit mai devreme, mă uit după un taxi dar văd liftul de la o gură de metrou! Perfect! La metrou, fericirea e și mai mare! Smile

photo 5 photo 3 photo 1

Ajungem la destinație. Registrul Comerțului. Ca de obicei, extaz în fața dozatorului de apă, cu greu îi iau de acolo… La ghișeul de unde mi se înmânează formulare și mi se dau indicații, Bogdan plasează strategic, spre consternarea doamnei de acolo, un pahar turtit. Timp în care cel mic găsește într-un coș de gunoi o doză de suc și, până să apuc să reacționez, bea ce-o mai fi fost prin ea…

photo 4 photo 5

Gata! Cu hârtii și copii, hai acasă! Iar prin metrou, unde, în toiul unei dispute referitoare la ultimul măr pe care îl mai am, primim de la cineva o pară…

photo 1

La întoarcerea acasă, hârtiile sunt cam boțite și ude, dar cei mici au primit încă o porție de educație prin implicare, pentru că, de e ploaie, de e vânt… lucrurile merg înainte!!! Smile

photo 4

Pune-i copilului tău o carte în mână

De ieri mă tot frământ pe marginea a două articole pe care le-am citit.

La 32 de ani, o fostă colegă de-a mea a renunțat la avocatură pentru a încerca marea cu sarea, adică pentru a vorbi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de viață, despre ceea ce face de fapt viața să aibă sens… (articolul se găsește aici)

Nu mă voi opri acum pentru a face elogiul curajului de a ieși din mulțime sau a inteligenței de a renunța (deși poate ar trebui), ci voi merge mai departe la celălalt articol (aici), articol care vorbește despre faptul că ceea ce suntem noi este o consecință a ceea ce au trăit și simțit părinții și bunicii noștri. Ideea nu pare a fi una nouă, desigur că așchia nu sare departe de trunchi, însă concluziile experimentelor făcute ad-hoc sunt cutremurătoare.

Iar trecând de la teorii la ceea ce știm, să vorbim despre faptul că o mare majoritate dintre noi suntem produsul “educației” cu palma sau cu cureaua, că mulți dintre noi vin din mame ce au rămas accidental însărcinate iar că acolo unde comunismul a interzis avorturile, mamele au încercat singure să elimine produsul nedorit. Câte nu au ridicat în mod voit greutăți sau nu au făcut tot felul de alte manevre știute ca ar putea conduce la pierderea sarcinii… Și câte mame nu și-au uitat copiii în pătuț, de câte ori biberonul lăsat mereu la îndemâna copilului nu a constituit cea mai comodă modalitate de a-l face să tacă?

Dăm vina pe părinți, pe modelele cu care au crescut ei, însă lucrurile într-adevăr merg mai departe, în zona unde palma aplicată nu are nici pe departe scopul (absurd!) de a-l liniști pe copil ci este pur și simplu o revărsare de furie, de oboseală, este supapa de eliberare a unor trăiri ce nu au legătură nici cu copilul, nici cu obrăznicia lui.

Suntem ceea ce suntem, prea puțini venim din părinți care au văzut o bucurie în a avea copii, prea puțini am fost lăsați să creștem fără a auzi mereu nu, nu e voie!, prea puțini am crescut liberi dintr-o libertate asumată de părinți și nu din pură lipsă de implicare.

Au/Am rezultat oameni descurcăreți, dar nu cuceritori, oameni capabili, dar nu învingători, oameni inteligenți, dar nu geniali. Oameni de mijloc. Poate nu răi, dar în niciun caz excepționali.

În spatele nostru stă o istorie din care puțini știm să evadăm. Câți dintre noi mai rupem rândurile, cine mai impune idei, cine se mai revoltă la modul asumat? Cine mai schimbă lumea?

Da, suntem cum suntem și ceea ce suntem, iar copilul, dorit, nedorit, educat, needucat, lovit, nelovit, va duce mai departe lumea din noi.

Părerea mea însă este că o evadare există. Pune-i copilului tău, încă de foarte mic, o carte în mână.

Iar restul lucrurilor vor veni de la sine.

bring_a_book_alice_in_wonderland_baby_shower_invitation-r8443de5d896e4d02b650a4eb71d233ba_8dnd0_8byvr_512 (2)