The fuck(s) of the century

La final de 2014, tic-tac, tic-tac, citesc “Jurnalul unui tembel infidel” (am zis tembel la modul liber și nepăsător – careless and free, young and restless, etc. – a se nota). Am cartea despre care scriam acum vreo două nopți și am fost răvășită de încântare pentru că a venit, zisesem că nu mă risc să ajung în 2015 fără s-o citesc (mi se părea crucial!) dar răpusă de săniuș n-am mai ajuns la Eminescu s-o iau. Deci a venit și i-am rupt radioasă ambalajul, nu știu de ce credeam că e și cu autograf (m-am gândit că fiind o primă carte, sigur scriitorul are un cuvânt surpriză și surprinzător de răscolitor pentru fiecare suflet care-o dorește investindu-și milioane de așteptări în ea…).

Pe scurt. N-are autograf. Normal. Și deși am ajuns la jumătate, nu mi-a frânt existența în două. Normal. Deși eu doream. Și speram. Mă așteptam să mă topesc de încântare, de râs, de sublim. Încă nu s-a întâmplat. Totuși, am râs un pic. Scrie bine despre măști. Și despre permisiunea de a găti. Și distinge destul de simpatic între citit, privit, proaste și deșteptuțe. Aici.

image

Și-apoi la chiloții  pijămăluțele cu iepurași a căror tragere trebuia însoțită de un sărut pe frunte și nu de the fuck of the century. Care va fi fost absolut și senzațional, dar până la THE FUCK OF THE CENTURY… mai e cale lungă. Cam de o sută de ani. Respect însă perspectiva povestitorului, chiar dacă nu-i și a mea.

Și ce-am mai făcut a fost să încuviințez niște “definiții” ale iubirii. Atât momentan. Mai am jumătate de carte însă. Și sper cu înverșunare că răvășirea va veni spre final. De noapte de cumpănă dintre ani. Pentru că, una peste alta, e totuși o carte pe care n-o poți lăsa.

***

Later edit. Am scris prostii mai sus. Cartea… e. Am găsit ce am căutat. Și am și râs.  Mult. 2015. Iubirea în alb.

Parfumurile care coincid cu…

Am mai scris eu despre coincidențe și despre felul în care lucrurile se leagă între ele chiar și atunci când ai impresia că nu se leagă. Sau despre momentele când te afunzi și te tot afunzi și, din senin (e impropriu spus senin, dar îl folosesc pentru sens doar) un cuvânt, o idee, un gest, se potrivește atât de bine încât, în toată disperarea de cauză, te hazardezi să-l iei ca pe un semn. E mesajul din sticlă, nu-i erai destinatar, dar îl primești. Și te amăgești cu el.

Parfumul meu de-acum e Candy. L-am primit, nu a fost alegerea mea. Puterea roz. Puterea femeii schizofrenice, dar schizofrenice nu în sensul medical ce-aduce a cabinet plin de etichete și diagnostice, ci a femeii scindate. În reclamă, între cabine de probă, etichete cu prețuri, alegeri, bărbați. În realitate, între noțiuni abstracte gen moral, amoral, imoral. Scindată cum sunt, îl port. Candy. Pielea mea miroase a întrebări.

image

Un nume de parfum care s-a suprapus peste primirea cadoului cu note de prăjitură are de-a face cu infinitul. Calvin Klein, Eternity, parfumul brațelor pline de flori, sau cel puțin așa se spune. Eu aș zice că e parfumul femeii care promite că va iubi la nesfârșit. E îndrăgostită, speră, crede. Știe cineva melodia Summertime Sadness? Sau… mai bine n-o menționez, prea se leagă multe lacrimi de ea. Acum e mai simplu și poate potrivit să rămân printre note de cedru, zahăr și cocos, ca-n poveștile cu case de turtă dulce și păduri cu prințese care se trezesc după o sută de ani. Sau o veșnicie. Iar eu, eu nu mai mănânc de foarte mult timp zahăr. Deci, Calvin Klein One Summer e doar un nume al unui (alt) parfum.

Iar, la urmă dar nu la final, Paco Rabanne Ultraviolet, un parfum ce se potrivește cu ultravioletele din vară. Și cu zahărul pe care nu îl mai mănânc. Și cu ultra porția de întrebări pe care nu le-am pus și… nici nu le mai pun.