Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.