Sarmale, restaurantul Rawdia și un deshidrator, adică gustul copilăriei, gustul hranei vii și viitorul tehnologiei!

Gustul copilăriei mele este legat de sarmale. În primul rând de sarmale. Sarmale făcute de bunica mea, din carne adusă de la măcelarul care ne era prieten de familie, din orez pe care îl alegea ea cu mâna ei și din foi de varză desprinse din verzele murate, tot de ea, în fiecare toamnă. Noi le acopeream cu multă smântână și le mâncam împreună cu ceva ce se chema “hrean”, hreanul acesta fiind de fapt sfeclă roșie din belșug, amestecată cu foarte puțin hrean, astfel încât dulcele sfeclei să nu prindă decât un strop din iuțeala hreanului…

Având așadar gustul sarmalelor bucovinene adânc întipărit în minte, mă întrebam, anticipat deziluzionată, cu ce l-aș putea înlocui într-o alimentație raw-vegan, alimentație pentru care am optat de câteva luni bune. Vara a trecut, iată vine frigul, vin sărbătorile, așa că pe lângă torturi raw din fructe și bomboane la fel de raw, salate și fructe de tot felul, parcă s-ar impune și ceva de… MÂNCARE! Și uite așa, ieri, cu cățel și cu purcel, am pornit la restaurantul Rawdia, ca să vedem totuși ce putem mânca până… să ajungem la desert!

Bun, și așa cum spuneam, ieri am fost la Rawdia. Am ajuns, am debarcat, am intrat, ne-am uitat de jur împrejur și… am comandat! Chiftele, sarmale cu smântână, pâine cu semințe, ciocolată, lapte și suc. Da, nu este nicio greșeală! Am comandat chifteluțe – făcute din quinoa germinată! -, sărmăluțe din migdale, hrișcă, nucă, ciuperci, morcov, ceapa, mărar, pătrunjel, caju și usturoi, îmbrăcate în foi de viță, asortate cu smântână de caju, apoi pâine raw, ciocolată raw, cacao din lapte de migdale și suc din… spirulina! Și după ce am mâncat până la ultima firimitură tot ceea ce aveam în farfurie, am zis – exact așa cum o făcusem cu nu mult timp în urmă, la cofetăria Ostraw Vegan – DAAAAAA, SE POATE!!!

Da, se poate, iată că am făcut testul suprem și am ajuns la concluzia că sarmalele și hrana vie nu se exclud reciproc, dimpotrivă, pot merge mână în mână astfel încât să satisfacă gusturile și să șteargă toate rezervele oricărui aprig susținător al bucătăriei tradiționale și, foarte important, să încânte până și un mic mofturos de nici 5 ani!

rawdia

Și-acum c-am fost, am văzut și ne-a plăcut, am început, pe de o parte, vânătoarea de rețete, iar pe de altă parte pe cea de oferte de aparatură pentru bucătărie. Căutăm sarmaua ideală și deshidratorul cel mai bun, deshidrator care ne va ajuta să facem și noi, la rândul nostru, și pâine și clătite și multe alte bunătăți ce nu necesită nici plită și nici cuptor, ci doar inspirație și… un pic din tehnologia viitorului raw!

Pentru că, orice s-ar spune, într-o lume în care cântarul le este multora dușman iar statisicile ce vorbesc despre sănătatea populației sunt cutremurătoare, viitorul este cel al hranei vii!

Iar în lupta ce se va da între din ce în ce mai futuristele cuptoare incorporabile și deshidratoare, deshidratoare aliate cu singurele incorporabile ce vor rezista, în timp, pe piața cererii – frigiderele! – vor câștiga, oricât de sceptici am fi acum, cele din urmă!

hotpoint-ariston-fk-1041l-p20-x excalibur

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Bună dimineața!

E simplu: hrișca și semințele de floarea soarelui sunt lăsate la înmuiat peste noapte (pentru că tot citesc despre “activarea enzimelor” și transformarea semințelor în “ingrediente vii” Smile), se clătesc, se adaugă miere, scorțișoară și gata, se mănâncă!!!

1 2 3

Reinventând roata olarului…

Departe de mine gândul de a-mi face din blog un fel de culinaria contra-atacă, dar prinsă de magia mâncării trecute prin mâinile mele și nu prin mâini de casieră plictisită, nu mă mai pot opri din citit și experimentat… iar pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, astăzi voi scrie tot despre o reușită la pupitrul aragazului!

Deși sunt bucovineancă get-beget, la noi în casă nu s-a mâncat hrișcă. Dar cum peste noi, vrând-nevrând, a dat revoluția naturistă, mi-am cumpărat-o sub toate formele, bobițe, fulgi, bio, mai puțin bio, mai închisă la culoare, mai deschisă, pe principiul să nu ne lipsească. Să nu ne lipsească… din dulap! Pentru că a tot stat și stat acolo, până când mai deunăzi, găsind pe net o rețetă perfect adaptată timpului și abilităților mele (la modul amestecați apă, făină, sare, apoi din asta coaceți lipii!) am zis să văd ce poate…

Și-am început așa:

16 15 14

Măcinat, amestecat cu apă și sare și lăsat să stea două ore, conform rețetei… Precaută din fire fiind, am trecut totul într-un vas mare, gândindu-mă că cine știe ce reacție va avea loc în lipsa mea! Și-am plecat în parc, unde, după aproape trei ore de alergat cu ce mici și niciun succes în a-i convinge că gata, am stat destul, devenisem oarecum agitată, la gândul că dacă rețeta zice două ore și au trecut trei, înseamnă că c’est fini, am ratat lipiile! Dar de unde! Maglavaisul arăta fix la fel și în niciun caz pretabil la transformarea în chestii uscate…

Așa că am declarat război și, având experiența “crackerșilor” despre care am mai scris, am turnat susan, făină de secară, cimbru și câte un pic din sarea mea rozalie și hipermineralizată, până ce, tot gustând și gustând, am zis că ar trebui să iasă măcar niște turte acceptabile!

Hehehehehehe, și-au ieșit! Acceptabile zic?! DE-LI-CIOA-SE!!! Perfecte cu roșii, ceapă și brânză, dar la fel de minunate cu unt, zahăr, scorțișoară și piure de fructe!

6 5 3

hrisca

Concluzia? Hrișcă să fie, căci de-acum știm ce să facem cu ea!