(iar ei au trăit fericiți și poate mai trăiesc și în continuare)

Cu riscul de-a fi superficială într-un mod ce nu îmi stă în fire și de a rata un final fericit, sărutări pasionale în lifturi, urmăriri cu mașini, deconspirarea unei minți criminale și, desigur, alte nenumărate scene din categoria it’s getting’ hot in here, am ales să las ultimele vreo o sută de pagini din ultimul volum al trilogiei 50 de umbre ale lui Grey necitite. Și așa mi-am consumat prea mult timp și prea multă răbdare pentru o lectură de la care am avut așteptări semnificative, mai ceva ca de la insula lui Houellebecq, scuzată fiindu-mi hazardata asemănare.

Și, ca să fac un rezumat al lecturicii (pentru că e o lecturică, nimic mai mult) aș zice că narațiunea în sine e una destul de reușită, glumele sunt simpatice iar scenele incendiare bine articulate, unde mai pui că probabil nu-i tocmai lesne să produci două mii de pagini de text din care 90% să mustească de erotism și totuși să nu te repeți NICI MĂCAR O SINGURĂ DATĂ. Cu toate acestea, parcă tot Sandra Brown pe care am citit-o exhaustiv în timp ce teoretic învățam pentru bac mi-a lăsat o impresie mai puternică, dar acum cine știe, poate o fi fost și vârsta la care am descoperit-o plus controversa creată la acea vreme, un asemenea gen de literatură abia apăruse pe tarabele pe care cu nu mult înainte abia dacă se găseau Flacăra, Femeia, Contemporanul, Vatra, Sportul, Munca și România literară.

Plus că nu dilemele minore ale Anastasiei mă interesau pe mine, ci descrierea din interior a procesului prin care omul născut dintr-o prostituată narcomană și un tată necunoscut, cu o copilărie în care pieptul și spatele i-au fost folosite pe post de suport de țigară, bătut, chinuit și în care a stat zile în șir lângă corpul mamei lui moarte crezând că ea e doar beată, drogată sau pur și simplu nu face altceva decât să doarmă, devenit apoi un adolescent-problemă și, deja previzibil, descoperindu-și un apetit macabru pentru sodomizare (așa cum scrie, cu multe note de subsol, în literatura de specialitate) coborând femei la stadiul de înregistrări și fotografii – veritabile polițe de asigurare!, se poate transfigura prin puterea iubirii unei ființe inocente și deveni un bărbat numai bun de pus în ramă. Dar desigur, documentarea unei astfel de evoluții spectaculoase ce eclipsează tot ce s-a publicat vreodată sub titulatura de dramă socio-psihologică fie – de fapt cu siguranță – n-ar fi putut transforma trilogia în “cel mai vândut titlu din istoria cărții electronice” și nici în “bestseller incontestabil” odată cu publicarea în format de carte, fie nu are bază reală.

Închei spunând că ei probabil vor trăi fericiți până la adânci bătrânețe iar milioane (zeci de milioane? sute?) de femei de pe întreg mapamondul vor adăuga la loc de cinste pe panoplia bărbaților ideali imaginea lui Christian Grey, bărbatul “pervertit în cincizeci de nuanțe”, frumos “cum nimeni n-ar trebui să fie” (adio Bestiei și cocoșatului de la Notre-Dame…), zeu al jocurilor erotice dar și al tandreții nemăsurate, desăvârșit cavaler, putred de bogat și cu o minte realmente uluitoare.

P.S. Nu știu dacă alegerea numelor personajelor principale a fost voită sau întâmplătoare, dar presupun că se pot culege… niște… note… ssssensibile… și de aici, Anastasia – la modul “înviere din moarte” și Christian, care tot cu creștinii și resurecția ar avea treabă.

Posibilitatea unei insule – “starea” & trei mari idei

Am terminat Posibilitatea unei insule. Dacă în prima jumătate sunt personaje, în a doua parte este doar despărțirea. Despărțirea de Esther, de Esther ca femeie și de Esther ca simbol.

E un alt gen de text, e un vocabular diferit. E “starea“: Acum cred că această mică scenă, atât de duioasă, atât de discretă, fără vorbe, a influențat-o hotărâtor pe Esther. Prin purtarea ei din săptămânile următoare a urmărit un singur lucru. Să nu mă facă să sufăr, să încerce chiar, prin toate puterile, să mă facă fericit. Mijloacele ei de a face un bărbat fericit erau remarcabile și păstrez amintirea unei perioade de bucurie imensă, iluminată de o fericire pe care nu o credeam suportabilă, căreia nu credeam să-i pot supraviețui. Păstrez de asemenea bunăvoinței, a inteligenței, a înțelegerii generoase și a grației ei, dar în fond nu am cu adevărat amintiri, nici o imagine nu se desprinde din ansamblu, știu doar că am trăit […] într-o asemenea stare, o stare de perfecțiune suficientă, deplină și totuși umană, a cărei posibilitate a fost câteodată intuită de unii oameni, deși nici unul nu a reușit până acum să-i facă o descriere plauzibilă.

Despre carte pot spune că, pentru mine, e o carte-moment. E cam ca-n pictură, există pictura de dinainte de Van Gogh și pictura de după Van Gogh. Pentru mine sunt cărțile pe care le-am citit până să-l descopăr pe Houellebeque și vor fi cărțile pe care le voi citi de-acum înainte. Nu am concluzii, nu pot simplifica spunând că e o carte bună, o carte rea, o carte pe care o recomand, etc. E o carte care mie mi-a venit cumva.

Poate doar să scriu puțin despre cele trei mari idei în jurul cărora mi s-a părut a se învârti atmosfera romanului.

Corpul: vigoarea minții, senzațiile, puterea sunt ale unui corp perfect întreținut (criteriile naziste, tinerețe, frumusețe, forță). Degenerarea fizică e primul pas spre moartea minții (rezultând acele divagații gratuite ale unor minți limitate, cețoase). Parafrazând, neîncrederea naște monștri. There are not a lot of basic socio-religious emotions. If you have no sex, you need ferocity. That’s all.

Detașarea: înțelegerea (în carte, viitorul, cel al neo-umanilor) vine din observare, din concentrarea atenției, din ruperea cauzelor. A se vedea tentativa lui Daniel de a o privi pe Esther ca pe o combinație drăguță de particule, o suprafață netedă, a cărei dispariție nu însemna nimic – o încercare nereușită, normal.

Iubirea. Care e forma ei perfectă? Incurabila nostalgie a mitului iubirii, Hefaistos propunându-le muritorilor să topească doi într-o singură ființă, să trăiască laolaltă o singură viață și să moară de aceeași moarte și să rămână tot unul, nu doi, acolo în Hades, sau câinele Fox și iubirea lui necondiționată sau iubirea purificată, abstractă, în absența fluctuațiilor, a bucuriei imense, a transfigurării? … C’est en forgeant qu’on devient forgeron.

Uniformizare

Scris în 2005:

Apariția animalelor de companie e relativ recentă în Spania. Țară de cultură tradițional catolică, machistă și violentă, Spania trata animalele, până nu demult, cu indiferență, uneori cu o sumbră cruzime. Dar lumea se uniformiza, pe acest plan ca și pe celelalte, iar Spania se apropia de normele europene. Homosexualitatea era din ce în ce mai curentă și acceptată, regimul vegetarian se răspândea, ca și gadgeturile New Age, iar animalele de companie, care purtau aici simpaticul nume de mascotas, înlocuiau în familii, puțin câte puțin, copiii. 

U-NI-FOR-MI-ZA-RE.