În prezenţa, în absenţa

FOT5557__1465557632_109.166.134.67

În această primă imagine, copilul meu urmărește atent, concentrat, serios, impresionat, imperturbabil, (și așa mai departe, adjective-adverbe-superlativizante), executarea de corpuri geometrice de către doi colegi. În prezenţa învăţătoarei.

20160610_135055__1465557658_109.166.134.67În această a doua imagine copilul meu nu se vede pentru că, anticipând, n-a acceptat să-l transform în model (subiect de glume) pentru eternitate, dar pornind de la imaginea colegului de clasă împreună cu care preschimbaseră șerveţele umede în ochelari-hologramă pentru a alerga prin clasă, peste scaune și bănci, cu vederea înceţoșată (de ce să fie simplu când poate fi cel puţin complicat?), se construiește una în care se suprapun “două perechi de ochelari hologramă”, o banderolă de Rambo, o cască de Captain America, se continuă cu o pelerină de super-erou… și gata rezerva de șerveţele a clasei. În absenţa învăţătoarei.

Din categoria “this is the police speaking”

Dragă jurnalule,

Până în acest moment ziua mea s-a împărţit așa: m-am trezit cu noaptea în cap și am scris, cu noaptea mai puţin în cap am alergat, după ce noaptea a devenit zi m-am spălat și am fost să-mi cumpăr… rochii. De vară. Cinci. Și o pereche de pantaloni, tot de vară, dacă s-a nimerit. Și jucării pentru copii. Deși am zis că iau canapea. Dar să revenim la rochii și atmosfera de la probat unde un copil sau se lupta pe lângă mine cu un pluș în formă de tigru sau lipea de mine o acadea lipicioasă sau făcea comentarii despre cum arăt (ce am și ce n-am și de ce am și de ce n-am și “stai mami, nu mai șșșș-i, zi-mi explicaţia toată!”) de se auzea la cel puţin trei cabine distanţă, varianta optimistă, sau până în afara magazinului, varinata reală, sau, bomboana de pe colivă (las “cireașa de pe tort” pentru altă ocazie) ieșea și intra trăgând de perdea într-un magazin în care cabinele pentru domni sunt faţă în faţă cu cele pentru doamne. Deci într-un haos complet am probat, deliberat, plătit, am plecat și… mi-am pierdut portofelul pe stradă. Sau mi-a fost furat la trecerea de pietoni, în aglomeraţie, pentru că deși îmi stă în fire să uit telefoane ba pe bănci din parc ba la cumpărături ba la serviciu, mai nou, nu-mi stă în fire să uit fermoarul desfăcut la rucsac. Niciodată. Dar concluzionând că pierdut sau furat oricum nu contează, tot aceleași drumuri le am de făcut, m-am dus acasă și… am făcut o stivă se clătite spre relaxare. Și am mai probat o dată rochiile. Și ne-am pregătit pentru somnul de prânz. Un ochi închisesem și eu și copiii când… a bubuit ușa de parcă a aruncat cu buzduganul zmeul al treilea din povestea cu Greuceanu. O dată. Și a doua oară. Și a treia oară, soneria. Recunoscătoare pentru faptul că cine-o fi îndrăznind să bată în asemenea hal a nimerit într-un final și soneria, recunoscătoare la modul c-o falcă-n cer și una-n pământ, merg să deschid. Și falca din cer plus ce-a din pământ au articulat cel mai plin de recunoștință zâmbet articulat vreodată, pentru că berbecul distrugător de ușa era… un polițist!!! Cu portofelul meu! Am semnat tot ce era de semnat radiind veselie și căldură precum o pâine coaptă, i-am lăsat pe copii să-l întrebe dacă ne va da amendă, dacă trage cu pistolul din toc, dacă o să ne-omoare, dacă vom muri scăldaţi de sângele ţâșnind de la gaura pe care ne-o va face în cap și multe alte lucruri razna-RAZNA-RAAAAAAAAZNA pentru care în mod normal ochii mei ar fi trecut de la verde-semafor la roșu-balaur, i-am deschis și a doua oară când a bătut omenește și nu de parcă ar fi venit pentru încarcerare, ca să-mi treacă și numărul de telefon prin pomelnicul de “a luat la cunoștință”, “am predat”, “a primit”, “a declarat” și toate celelalte. Procedura standard.

Deci dragă jurnalule concluzia ar fi că unii oameni își pot pierde și telefoane și bani și acte si cum-necum, în odiseea spaţială viaţa li le întoarce.

O zi

Dimineață și fac frigănele și tartine. Trezesc un copil, îl hranesc, îmbrac, las totul pregătit pentru celălalt chiar dacă știu că și la întoarcere îl voi găsi dormind fix cum l-am lăsat, îl duc la școală pe cel trezit (îl trezește ploaia de fapt) și hrănit (știu eu, el nu cred că-și amintește că a mâncat), mă întorc ca să-l găsesc, ca prin minune, și pe cel mic treaz și nu numai treaz dar și foarte responsabil, în lipsa mea încercase să repare și capacul de la toaleta și-mi spune o întreaga poveste despre cum s-a deplasat (poate pentru că a obosit de cât a fost agresat cu ventuza de la periuţa mea?), îl felicit pentru iniţiativă dar mai ales pentru că nu plâns văzându-se singur, mănâncă și el și eu încep să dau telefoane. E ora 8 jumătate și eu încă nu știu dacă grupei lui, la care de o lună nu mai e educatoare, i s-a desemnat în final una. Nu știu dacă îl pot duce la gradiniţă iar eu la 11 am interviu. Bun. Aflu că are și în exact patru minute îl scot pe ușă. În alte patru suntem la gradiniţă și de aici… urmează patru zeci. Plus alte patru zeci. În care stăm să vedem unde sunt repartizaţi. Apoi să-l conving să intre în clasă. Apoi să mă prefac că plec și să mă întorc ca să verific că nu plânge. Apoi să mai vorbesc cu doamne din personal. Apoi să cumpăr surprize pentru când îl iau. Și într-un sfârșit să ajung și eu acasă pentru ca în mai puţin de un sfert de oră să-mi spăl trei rânduri de transpiraţie, să-mi fac părul să stea… cumva, să calc o cămașă, să văd cu ce o potrivesc având în vedere că plouă torenţial și-mi pregătisem cu totul altceva. Reușesc. Ies din casă. Cu trotineta. Taxi dacă mai stau să aștept ajung la interviu pentru a spune doar partea cu punctele slabe. Cireașa de pe tortul oricărui om de HR, punctul culminant și final. Afară plouă un pic mai puţin decât torenţial, dar mă descurc. M-am deprins să merg cu o viteză suuuuuper-sonică și asta îmi salvează și hainele, se confirmă ce am văzut cândva la MythBusters, ploaia căzând pe diagonală udă mai puţin decât cea căzând vertical. Doar că îmi fuge un ciorap până la stadiul la care e tot adunat în vârful piciorului, am o cizmă care stă pe ciorap și pe picior și una care stă direct pe picior. Enervant. Și-mi vine în cap felul în care sunt copiii mei. Celui mic îi pot lasă tricoul pe jumătate scos, o pelincă legată la brâu cu un ac de siguranţă, pantalonii înfundaţi în șosete și pe lângă ei bagată și o legătură de ridichi, totul prins cu un elastic, și n-are ce comenta. Dacă pe tricou e Batman, e fericit. Cel mare, dacă are o singură cută la cămașă, o simte pe piele. Nu poate funcţiona. La fel și eu acum, sunt precum prinţesa cu bobul de mazăre. Doar că eu am în vârful cizmei un kilogram. Și așa ajung, și cu kilogramul și cu starea de bine și nici n-apuc să parchez bine trotineta că trebuie să completez niște fișe. Atât de elaborate de parcă m-aș angaja la NASA. Apoi interviu, toate bune și frumoase, doar că programul de lucru e un pic (de tot) diferit de ce am avut eu în plan. Și e în cealaltă parte a pământului. Din cele patru ore libere și disponibile pe care le am mi-ar lua cinci și jumătate să ajung. Și sunt overqualified. Mulţumiri, la revedere, plec și mă confesez la Luis, dacă tot m-am oprit să iau un ziar. Facem o întreagă discuţie despre discriminare, îmi spune tot istoricul familiei lui de romi și despre cum evreii strâmbă din nas când unui rom îi vine rândul să fie promovat. Etc. Complicat. Trec pe acasă să las ziarul înainte de a se face ciuciulete, în poșeţica mea de interviu abia încape un ac. Grădiniță – unde-mi găsesc copilul încântat. Pfffiu, ușurare. Nu mă vedeam repetând episodul cu statul pe la uși și mâine dimineață. Școală. Acasă. Masă. Somn. Aikido. Parc. Unde mă face fericită să văd că micuţului reparator de toalete nu-i mai este teamă să ia râme în mâna, ba mai mult, le caută pe cele mai mari. Căutăm una mare cât o anaconda timp în care mă distrez cu noua vorba de năduf a celui mare. “Mânca-o-ar lupii carnea calului”. Așa zice tartorul zmeilor în povestea cu Greuceanu. Va urma.

Logistică

Luna în creștere fiind (1% azi, când ajunge pe la 15 am să mă și tund, la mine nimic nu se face haotic și mai puțin decât perfect calculat – n.tr. a se citi folosind antonimele), m-am apucat de curăţenie. Dar nu curăţenie la modul spălat gemurile, șters bibelourile (n-am bibelouri dar zic și eu așa) și baia lunară a lui Vlad (a, ba da, eu sunt un bibelou, așa cum e Venus fără mâini eu sunt unul fără (coadă și) cap) ci la modul scos pentru a fi date celor care au nevoie o canapea, doua fotolii, urmează azi o comodă, dacă mă descurc să o desfac (sigur că mă pricep să o desfac, doar am montat un balansoar de bebeluș cu un briceag de picnic, m-am lăudat de multe ori și iată ce prilej excelent să mă laud iar!), un dulap, etc. Dar nu despre momentul glorios în care am rămas singură și meditativă în afara ușii vreau să vorbesc (asta pentru că am tras canapeaua cu atât de multă maiestrie încât s-a blocat în cadrul ușii, de nici s-o trag afară și nici s-o-mping nu mai puteam și se apropia ora de luat copiii de la grădiniță și școală si nu c-aș fi avut o problemă cu ce vor zice trecătorii văzând o femeie umblând în toiul iernii în pantaloni cu iepurași (unii care mi se potrivesc perfect, pantalonii nu iepurașii, i-am purtat și când eram însărcinată, pe pantaloni nu pe iepurași, și care de-atâta potrivire necesită ca la fiecare 5 secunde să fie trași) și care mergeau la modul sublim cu un tricou cu Cannibal Corpse vechi de 1000 de ani, pentru că așa îmi place mie, totul să fie ca tematică și cromatică riguros asortat, totul culminând cu o pereche de papuci de plajă, așa deci, nu aveam o problemă de imagine, nici de hoţi nu mă temeam, așa cum canapeaua mă oprea pe mine să intru tot la fel i-ar fi oprit și pe ei dar mă gândeam cum procedez cu somnul de prânz al copiilor, în casă exclus să intrăm dar poate cu forţa minţii de cavaleri Jedi se vor putea odihni pe canapeaua înțepenită la vertical) ci vreau să vorbesc despre reacţiile vecinilor de bloc la vederea aceastei fapte de mare angajament:

– vecina care a îmbătrânit dispreţuind orice femeie care arată și gândește altfel decât ea m-a somat să le mut mai încolo în așa fel încât să nu blocheze treptele. Și vederea ei, desigur. Mi-am suflecat pentru a doua oară mânecile scurte de la tricoul meu cu imagini apocaliptice, mi-am tras pentru a mia oară în douăzeci de minute pantalonii cu iepurași, mi-am tras şi papuceii de plajă, cei asortaţi mai ales cu tricoul, cel cu mâneci scurte şi suflecate, și le-am mutat. Feng-shui-ul blocului a revenit la normal.

– vecina no. 2, cea draguţă, s-a minunat de cum m-am descurcat, flatându-mi astfel atât curajul de-a face treburi de bărbat cât și / raportat la structura mea delicată (de bibelou neșters de praf). Mi-a plăcut. Asta nu înseamnă că nu știu că și ea vrea să vadă holul eliberat.

– vecinul care obişnuieşte să fumeze pe hol mi-a spus că vrea el canapeaua și covorul. Îi sunt recunoscătoare, m-a scăpat de jumătate de problemă. M-am simțit datoare să-i fac un demo de cum se extinde canapeaua, mecanismul derulării covorului am considerat a fi unul ușor. A confirmat.

– nenea de la curăţenie. Ei bine, nenea de la curățenie e oricum feblețea mea, iar astăzi m-a cucerit complet. “Sigur sunt fotoliile de dat?”. “Sigur.” “Sunt tare frumoase, poate după curățenie le băgați totuşi la loc…”. “Nu, sigur nu le vreau, sunt de dat. Sunt chiar recunoscătoare dacă le luați.”. “Le iau” (şi i se luminează privirea). “Mulțumesc. Mâine e târziu?” (cred că tot îi e teamă că m-aş putea răzgândi). “Mâine e perfect. Şi eu mulțumesc, chiar m-ați ajutat!”

Aceastea fiind spuse să marchez momentul adăugând şi o poză, asta pentru a dovedi că aranjamentul meu nu numai că se potrivea cu arhitectura holului, ba chiar o punea în valoare, şi să purced la demontarea comodei.

20160111_113710~2__1452604639_109.166.135.138

(Foarte probabil că va urma)

Mai puţin plastic

Mi s-a spus de la grădiniță că spre sfârșitul săptămânii curtea va fi decorată pentru Crăciun, dar nu oricum, ci all-natural, în susținerea proiectului eco-școala. Așa că m-am gândit ca participarea noastră să fie cu niște decorațiuni pe care știu eu să le fac din coajă de portocală. Asta pentru că se nimerește ca eu chiar să fiu anti-plastic și artificial. Miros frumos (decorațiunile) – deși asta nu se va simţi acolo, după un gard ce dă într-o intersecție mereu aglomerată -, sunt vesele în combinaţie cu verde și procesul e unul care-mi face copiii să stea cu gura căscată (wow, era un îngeraș în coaja de portocală?!).

Pașii sunt:

1. Se curaţă portocale în felii groase. Eu le curăţ ca pe mere, rotund. Din portocale se face suc în storcător, din pulpa rămasă se face, în amestec cu tărâţe, un super scrub pentru corp (nimic nu se aruncă, resursele se folosesc la maxim) iar din coji (am reușit să revin la despre ce vorbeam) se produc decorațiunile folosind ustensile pentru tăiat aluatul în formă de biscuiți.

20151129_084243~2__1448958808_109.166.129.39

2. Decorațiunile se lasă la uscat pe o hârtie/farfurie/orice suport plat (acum, scriind, îmi dau seama că s-ar putea prinde și așa, fresh, e la fel de ok, de ce nu?).

3. Prinderea. Necesar: ac și aţă colorată. Ideal un ac mai gros și o aţă din mai multe fire, dar eu acum, ca o adevărată gospodină, am lucrat cu ce am avut în casă, adică seturi din acelea micuţe ce se dau la hotel. Rușine să-mi fie pentru că în loc să le las la hotel, nefolosite, le iau. Șamponul, gelul de duș și crema nu-mi fac cu ochiul (ca o veritabilă descendentă a Cleopatrei, mă spăl cu smoothie, cereale și… șampon pentru copii, ocazional) dar nu știi niciodată când ai nevoie de ac și aţă. Și poţi avea, o dată pe an. De Crăciun.

20151201_090051~2__1448958880_109.166.129.39

4. Opţional: nasturi (de lemn) ce se pot prinde pe decoraţiuni. Dacă nu cusuți (s-a terminat aţa din micile seturi stil hotel) atunci lipiți cu lipici. Cumpărat.

20151201_091431~2__1448958906_109.166.129.39

Deci, cât mai natural, cât mai simplu. De la decorațiuni și până la a trăi așa, iată un stil pe care chiar îl încurajez. (LEGO din lemn, oare cum ar fi? Cu piese meșteșugite cu mâna, neindustrial, ca-n atelierul Moșului. Și fără să rezulte un preţ de Swarovski, dacă s-ar putea…)

Parafrazarea ar fi multe pagini pentru aproape nimic

Am dat gata primele 600 de pagini de umbre și de anatomie ale lui Grey (tot cu anatomie și tot cu Grey). Am citit aproape foc continuu, noaptea cu plapuma-n cap, ziua la coadă la bancă, la Orange shop, la service-ul de telefoane și tablete, sprijinită de aragaz amestecând în vreo oală, în taxi, în tramvai, în timp ce coloram cu copiii, chipurile atentă la culori dar de fapt cu ochii pe pagina mea (Mami, vezi că depășești conturul!! A, da…?). Nu neapărat pentru că m-a fascinat – “fâscinat” ar fi mai aproape de adevăr… – și s-ar citi dintr-o răsuflare (sau printre răsuflări – așa cum se exagera într-o reclamă haioasă cu gospodine și mașini de spălat) – ci ca să ajung, ca orice femeie hrănită până la obezitate cu pagini de poezie, scrisori de dragoste și jurnal, la deznodământ. Deci, e ca-n povestea cu frumoasa și Bestia au ba? Deocamdată ba. Dar mai am încă două catastife de parcurs, nu mă las.

Bun, și din toată această neîntreruptă lectură m-am ales cu un sfert de pagină memorabil. E un dialog simplu:

- Dar nu vom avea o relație?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că e singurul fel de relație de care sunt interesat.

– De ce?

– Așa sunt eu.

– Cum ai ajuns să fii așa?

– De ce e cineva așa cum e? De ce unora le place brânza iar alții o detestă?

Atât. Iată o palmă superb aplicată tuturor codependenților și tuturor celor care cred că lucrând la cauze vor așeza lumea cu susu-n jos. Dacă… aș… putea… inversa… polaritatea… – vorba lui Holley Shiftwell din Cars. Nu se poate. Corect. Hocus-pocus e pentru saltimbanci, deci mare grijă cu inversările și cu polaritatea pe scări.

Cam atât despre primul volum, revin cu rezumatul/rezultatul celorlalte două, odată ce-l voi afla. E pitit printre aaaaa…mmmmm…..oooo….aaaaa.

Wasabi-No-Ginger și victime colaterale

Momentele zilei, până acum:

– cumpărături de la Mega cu incentivarea de rigoare: cartonașe. Unul cu un personaj pe care am citit că-l cheamă Wasabi-No-Ginger. Și doar asta am auzit apoi prin casă, Wasabi-No-Ginger, Wasabi-No-Ginger, Wasabi-No-Ginger. Spune cineva că a repeta ceva de o mie de ori pe minut o mie de minute în șir poate fi obositor? Nu e. Și spune cineva că a asculta același lucru de o mie de ori pe minut tot o mie de minute în șir e piatră de încercare? Nu e, mai ales că mă gândisem pe parcursul zilei la ceva cu ghimbir. Deci am văzut partea plină a paharului și m-am amuzat ca atare.

– apoi, trasă de mânecă de copilul cel mare (- mami, Vlăduț e lipicios, ție nu ți se pare?! – ba da, dar așteptam să văd dacă se mai prinde cineva.) mi-am luat inima în dinți și am făcut un pas mic (câțiva) spre cadă și un salt uriaș… peste un și mai uriaș prag psihologic. Zvârcoleli, plânsete, zbucium și la ieșirea din baie un picioruș ud și buclucaș a generat încă una bucată gadget/device-sau-cum-se-spune căzut la datorie. Victimă colaterală. (am întrerupt programul artistic pentru a semnala trista realitate).

– și trei – așa arată unii oameni în unele momente ale vieții lor. Și da, cred că expresia poate avea de-a face chiar și cu…. aaaa…. mmmm…. (în public se râde pe înfundate) …. să zicem cu consumul de fructe și tranzitul de rigoare.

not-need-happy__1427033664_89.39.40.202

(sursa foto)