Inscenarea. Perspective

Dacă ar fi să descriu umorul lui Kazuo Ishiguro citând un singur paragraf, l-aș alege fără să clipesc pe acesta: […] avea un album splendid expus pe măsuța de cafea, costase o avere, era plin de fotografii artistice cu tineri care pozau pe lângă zidurile unui casbah din nordul Africii. Lui Emily îi plăcea să-l țină deschis la anumite pagini, i se părea că se potrivește perfect cu canapeaua. 

Cum am mai spus-o deja, scrie magistral Ishiguro, nu-i tocmai lesne să scoți descrierea unui personaj din doar o duzină de cuvinte. Și nici nu e ușor ca pe un fundal de melancolie să plasezi o scenă care frizează absurdul, dar s-o alcătuiești cu atât de multă convingere încât cititorul să simtă că, în același context, ar face lucrurile fix la fel și, mai mult de atât, încredințat că face EXACT ceea ce trebuie!

Iar scena despre care spun implică un dulău fictiv pe nume Hendrix (de fapt un labrador incontrolabil și posibil ucigaș) și o casă care trebuie să arate de parcă ar fi fost devastată de incontrolabilul animal. Bonus, impregnarea aerului cu un pseudomiros de câine.

Și avem așa: pe de o parte rețeta pentru miros de câine, rețetă care constă în a fierbe la foc domol apă amestecată cu două cuburi de supă de vită, o linguriță de chimen, o linguriță de boia iute, două linguri de oțet și o mână bună de foi de dafin, în care se adaugă un pantof de piele, cu vârful în jos, în așa fel încât talpa să nu ajungă în lichid – asta ca să nu existe nici un pic de miros de cauciuc ars, și, pe de altă parte, avem devastarea. Devastare care trebuie făcută nu oricum, ci… din perspectiva unui câine (!).

Iar de aici încolo, urmează pagini întregi la care se râde fără încetare, adică cititorul râde, pentru că personajul este cuprins de un haos mental, el trebuie să se dedubleze iar faptul că este un om inteligent, intelectual fin, liniștit, filosof, nu ajută prea mult… Sau tocmai că ajută prea mult. Pentru că, odată prins în acțiunea înscenării, devine nu numai inventiv, dar și de neoprit: Marea greșeală, mi-am dat seama, era totala mea incapacitate de a privi scena din perspectiva unei creaturi ca Hendrix. Cheia, am înțeles acum, era să mă las pătruns de spiritul și de viziunea lui Hendrix. […] Zaharnița răsturnată în bucătărie era în regulă, însă livingul, mi-am dat seama acum, trebuie gândit de la zero. Am intrat în încăpere pe vine, ca să o văd, cum ar fi, de la nivelul ochilor lui Hendrix. Imediat, revistele așezate într-un teanc pe măsuța de cafea mi-au părut o țintă firească, așa că le-am împins, astfel încât să cadă pe o traiectorie care să pară rezultatul unui bot nervos de animal. Felul în care revistele au aterizat pe jos mi s-a părut suficient de autentic. Prinzând curaj, am îngenuncheat, am deschis una dintre reviste și am mototolit o pagină […]. De astă dată, însă, rezultatul a fost dezamăgitor. Era mult prea evident opera unei mâini omenești și nu cea a dinților unui câine. Făcusem aceeași greșeală din nou. Nu mă identificasem cu Hendrix suficient. 

Și se tot identifică și se tot identifică până ce, absorbit de noua lui identitate și complet identificat, își pierde tocmai acel simț definitoriu pentru un animal ca Hendrix (Hendrix!). Auzul. Iar scena care urmează, cu stăpâna casei privindu-l în timp ce “înscena” de zor, sublimează tabloul deja de-a dreptul bizar.

Superb. Kazuo Ishiguro tocmai a devenit scriitorul meu preferat. Pentru că, nota bene, el scrie despre dragoste, muzică, disperare, melancolie. El (așa) scrie despre insuportabil.