Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Note to self

Ca-n povestea cu Harap Alb, să am în minte vorbele craiului-tată În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute și să mă feresc și eu de:

– oamenii care uită ce spun. Azi e alb, mâine e negru și tot așa.

– oamenii care cred că ei știu cel mai bine. Nu există “altfel”, nu există variante, nu există drumuri mai scurte, mai lungi, ocolitoare. Este doar așa cum știu ei. Iar ei știu cel mai bine, cum spuneam deja.

– oamenii care nu-și cer scuze. Trece timpul, uită omul, deci de ce-ar îngenunchea?…

– oamenii care nu acceptă și nu înțeleg și fac tragedii din faptul că cei din jur se pot schimba.

– oamenii care nu au timp. Nu spun decât că broaștele țestoase ajung de fiecare dată la timp la țărm pentru a-și depune ouăle. În fiecare an.

- oamenii care nu iartă. Dar pe ei înșiși se iartă. De fiecare dată.

– oamenii care nu vor să ajute. Deși ar putea.

- oamenii care nu cresc. Și din păcate aici nu mă refer la cei care sunt veșnic copii. 

– oamenii triști fără motiv. Să-mi amintesc să nu fac un scop din a-i salva.

- oamenii care gândesc aceleași lucruri. Indiferent de situație. Cel mai simplu e să reduci totul la confortabilul familiar. (Primul indiciu: stereotipia verbală).

– oamenii care cred că merită. Că li se cuvine.

-oamenii care nu se pot controla. Dar au pretenția sa-i controleze pe alții, normal.

– oamenii care nu îndrăznesc să fie mai mult decât sunt. Stau un pic mai sus pe scara evoluției decât cei care nu cresc pentru că nu pot. Dar nu cu mult.

– oamenii care au mai multe pretenții de la ceilalți decât de la ei înșiși.

– oamenii neîncrezători.

– oamenii care nu observă ce faci. Sunt dintre cei prea preocupați de ei înșiși ori dintre cei care cred că așa (li) se cuvine. Ceea ce-i și mai grav.

– oamenii care depind de alții. Complet. Dar și de cei care au nevoie doar de ei înșiși. Și să mă feresc să fiu și eu vreodată așa.

(sper că e destul și că nu “va urma”)