Un altfel de frig

Azi, în timp ce mă apropiam de scara blocului, înfrigurată, demotivată, plictisită etc și samd, cu enșpe sacoșe agățate de mână, tot abțiguindu-i pe cei mici să nu iasă în stradă, să nu calce în toate mizeriile și să nu bage în gură chiar tot ce găsesc pe fiecare gard și perete, am văzut o scenă care m-a făcut ca dintr-o dată, să reconsider ce am.

Probabil, nimic special. Un nene de la noi din bloc, pe care îl știm demult, de când ne-am mutat, pornea la plimbare. Dar altfel decât de obicei. Azi, într-un scaun cu rotile. Am dedus că altfel nu se mai poate. Îl țin minte mai ales de când erau copiii mei mici foarte mici, venea în parc cu strănepoțica, se așeza pe o bancă și o privea. I se luminau ochii uitându-se la ea. Apoi nepoata și strănepoțica s-au mutat, a rămas doar fata lui. Ea îl plimba. Zilnic. La braț. Încet. Prin parc. Azi, tot ea. Cu încă o doamnă, habar n-am cine era. Nu părea family. Mi s-a părut a fi o asistentă, ceva. Veselă, ciripitoare, complet nepotrivită în peisaj. Peisaj în care nenea n-avea nimic în privire. Și nici nu arăta de parcă va mai avea cândva.

M-a lovit gândul că în curând va muri. Va muri. Da. Va mai dura zile? Săptămâni? De parcă ar mai conta… Și m-am întrebat cum ar fi să fiu eu în locul lui. Să nu mă pot mișca. Să am nevoie de sprijin la fiecare pas. Să-mi fie frig mereu, să nu pot ieși fără o pătură pe picioare. Să nu pot ieși fără să mă ducă cineva.

Cum ar fi? Teribil. Deci hai să-mi trăiesc viața cu mai multă aplicațiune, că prea am impresia că e o eternitate. Și încă vreo două după ea.