Despre “Ce păcate poate avea un copil așa de mic?!”

Azi am împărtășit micii împielițați. Nu pentru că mi-aș fi luat eu avânt – deși de regulă îmi iau, cu toată atitudinea mea ambivalentă față de cele considerate sfinte, eu fiind omul care se spală fără ezitare în zi de Bobotează (de la mama știu că lui Doamne-Doamne îi place să fim curați iar mama gândea atât de luminos și de bine) sau coace pâine duminica dar care intră și aprinde lumânări dacă se nimerește să treacă pe lângă o biserică frumoasă și le mai și zice câteodată seara cu Înger-îngeraș copiilor… Deci, cum spuneam înainte de lunga paranteză despre mine și alter-ego-ul meu, nu mi-am luat eu avânt ci și-a luat conducerea grădiniței, lăsând totuși la latitudinea părinților dacă vor aduce sau nu copiii. Eu i-am dus pe ai mei, știut fiind faptul că le place să dea foc (la lumânări și nu numai), apoi pentru că prin codul liniștii impus rezultă niște ruperi de ritm cu bine-cunoscut potențial de trezire (tehnici de iluminare, desigur!) și de fapt – iar aici lăsând balivernele la o parte – pentru simplul motiv că orice lucru făcut cu un copil e pentru el o ușă deschisă.

Așadar, am fost. Și-au luat plini de entuziasm lingurița de vin (Mami, e acru-acru… Aha, părintele păstrează vinul cel bun ca să-l ducă acasă!), s-au înfundat ca de obicei cu anafură (de ce le place atât de mult tuturor copiilor pâinea nu cred că am să pricep vreodată), apoi pe cel mare l-am surprins încercând să pârlească un colț dintr-o icoană (în scop științific, pentru a stabili dacă e din aur masiv sau din lemn galben din familia Berberidaceae, pe numele lui popular Drăcilă), pentru ca, la final, îndrăgostiți cum sunt de pictură, a-și exprima dorința să cumpărăm și noi icoane. Și am luat, la alegerea lor, un Sfânt Gheorghe călare pe balaur (mami, mami, e ca Greuceanu!) și un Sfânt Ioan cu capul pe taler (dictat probabil de prea-marea influență basmelor cu “de nu, unde-ți vor sta picioarele acolo îți va sta și capul!”). Iar odată încheiat periplul printre cele sfinte, momentan separați de grup, am pornit agale și pe jos spre grădiniță.

Pe drum, din sens opus, văd o mămică. Cu fetița de mână. Ne salutăm încă de la distanță, apoi apropiindu-ne ea deja începe să-mi spună agitată că ele au fost deja la grădiniță și că nu era nimeni și că se întorc, eu îi reamintesc că era zi de împărtășit copiii și că educatoarele abia acum i-au îmbarcat pe pici în niște mașini și că probabil au și ajuns. A, da, da, dar eu n-o mai duc azi, mă întorc cu ea acasă, etc, etc și, la final, pe post de la revedere, trântește cu năduf: Și până la urmă, ce păcate poate avea un copil așa de mic?! Ridic din umeri și în timp ce mă îndepărtez gândindu-mă la ce-a zis ajung la concluzia că drăcușorii cu chip de îngeraș cu siguranță n-au păcate dar tot cu siguranță nu mai au ceva. Cum ar fi nevoia ca noi să le stăm continuu în coastă și să decidem în locul lor și fără încetare ce e bine și ce e rău… Mmm? Oare se poate?

iconite

Cucu-bau si totul posibil

Cum arată cucu-bau când joacă un copil de nici șase ani și unul de doi și jumătate? Păi… cam așa: cel mare se ascunde și cel mic vine să îl caute. Întreabă: sub pat?, cel mare nu răspunde, întreabă: în dulap?, cel mare tace mâlc, întreabă la jucării?, iar niciun răspuns, dar dacă tot i-au picat ochii pe jucării, uită care erau scopul și rolul lui și începe tacticos să se joace. Cel mare așteaptă cât așteaptă, mai așteaptă un pic, încă un pic, face zgomot doar-doar și-o face simțită prezența, realizează că e în van, până la urmă iese, nu se supără că a fost uitat acolo, se joacă și el un pic și apoi inversează rolurile. Cel mic pornește să se ascundă. Și în drumul spre o ascunzătoare, fie ea care-o fi, îi cere părerea celui mare: după canapea? Sub plapumă? E mic. Într-un final, se ascunde. Cel mare îl caută, întrebând la rândul lui: în dulap? Cel mic răspunde, entuziasmat și convins: da, în dulap! Cum ziceam, e mic…

Continuă așa, ba unul, ba celălalt, unul foarte abil, unul naiv până la dumnezeu, până ce la un moment dat îl surprind pe cel mic căutând sub o cană de pe comoda de jucării. Mă blochez. Îl las să văd ce mai face, el continuă serios, dacă l-a căutat pe cel mare sub o cană și nu l-a găsit, continuă încercând într-o coadă ruptă de dinozaur. Mă abțin să nu râd, nu vreau să-l tulbur, îmi amintesc cum, și mai mic fiind, încerca să se uite pe geam “urcându-se” pe o pagină ruptă dintr-o revistă, știa că eu îi pun o cutie ca să ajungă la geam și cum cutia n-o avea la îndemână, s-a gândit că o foaie îi va servi scopului de a fi mai înalt exact la fel cum o făcea cutia pusă de mine… Nu mi-e greu să-mi dau seama ce-i în mintea lui, dacă Greuceanu din povestea pe care o înțelege doar pe jumătate se poate transforma în porumbel și în muscă, de ce n-ar face-o și fratele mai mare, nu-i așa?

La vârsta lui (a lor de fapt), orice e posibil. Și am de gând să-i las așa. Cei care cred în imposibil fac totul posibil, o știu sigur, am observat-o deja.

Poveste atemporala cu supereroi

Copilul cel mare a zis că vrea să scriu o poveste despre eroii lui. I-am spus că e un pic complicat, supereroii nu sunt tocmai aria mea de interes. Dar, ca să-i dau satisfacție, ne-am înțeles ca el să-mi dicteze iar eu să scriu.

Iar scribul a consemnat:

Prima dată Batman era singur, dar apoi și-a găsit prieteni. Și au mers mult, oceane și mări și au ajuns la un castel. La castel nu era nimeni. Apoi s-a auzit un pășit (așa a zis el, iar eu nu l-am corectat). Un bubuit. Prietenii lui Batman auriu și-au pregătit armele să se bată cu monstrul cel fioros. Monstrul și-a scos aripile de bumerang (?!) și au început să se bată. În toiul luptei și-au dat seama că monstrul e foarte puternic și au zis să-și scoată superputerile, ciocanul, fierăstrăul și toporul. Apoi Batman portocaliu l-a lovit cu putere pe monstru (stai mami, pot să merg să fac un caca? Da. Pleacă la caca dar ideile nu se opresc. Mami, scrie, îți zic de-aici. Scriu.) iar monstrul a murit. Apoi au plecat și s-au întâlnit cu un magician (mami, ai scris magician? Da. Scrie arcaș!) cu un arcaș și și-au scos iar puterile de supereroi – toporul de foc, ciocanul de aur și fierăstrăul de iarbă. Batman auriu l-a lovit pe arcaș cu ciocanul auriu și inamicul a căzut pe spate. Arcașul s-a enervat și și-a luat o săgeată din tolbă și a tras în Batman auriu dar Batman auriu și-a făcut un scut de energie. În acest timp Batman verde a sărit pe o cutie plină cu dinamită (mă opresc să-l pun pe cel mic la oliță, am doi copii care fac caca sincron. Copilul cu ideile așteaptă, apoi reia serios) și și-a scos fierăstrăul (cel de iarbă…) și l-a lovit peste mână pe inamic (arcașul, nota scribului) și i-a făcut o rană foarte mare. Batman portocaliu a intervenit și el și și-a aruncat toporul de foc în inamic și l-a lovit atât de tare încât lovitura a fost mortală. Așa a murit inamicul cel rău și viclean. Eroii au pornit mai departe și s-au întâlnit cu monstrul mare de pământ cu cască de fier și cu țepi (tot) de fier care avea un ciocan în mână, un ciocan mare cât … cât… (se gândește) cât… o mașină! Și era greu ciocanul cât opt mașini! Eroii și-au scos superputerile. Batman verde a sărit și a făcut o tumbă în aer și și-a scos fierăstrăul și i-a tăiat dintr-o lovitură capul! Monstrul de pământ a murit. Batman auriu a spus: “O, dar cât de repede a murit!” (repede? mie mi se pare că nu se mai termină povestea dar ce știu eu, eu sunt doar un scrib…) apoi s-au pornit pe drum și au mers, au tot mers și s-au întâlnit cu un robot mare cu cap de om. Nu, de cățel. Trebuie de om de fapt, scrie de om (am scris și mi-am și notat în minte să analizez cândva care-i asemănarea dintre un cap de om și un cap de cățel). Și-au scos eroii iar puterile de supereroi și Batman verde cu fierăstrăul a încercat să-l taie dar n-a reușit. Atunci Batman auriu l-a lovit cu ciocanul și lovitura a fost mortală. Iar aici au găsit o comoară care lumina. Comoara albastră. Și au luat comoara albastră și au mers mai departe unde s-au întâlnit cu monstrul verde … (eu de-acum doar mă prefac că scriu, văd că mai sunt multe lupte și multe întâlniri și suspectez că dacă nu invoc ora de nani nu se va termina prea curând)

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea … cam cum era. De observat melanjul de tehnică militară, ba de pe vremea lui Greuceanu (săgeată), ba din prezentul fanaticilor religioși (dinamită), ba din filmele SF (scut de energie).

(probabil va urma)

DSC_0799 DSC_0801 DSC_0805