Despre încredere

Context nou: copilul cel mare la şcoală, cel mic la grădi. Dar FĂRĂ frate, cu o EDUCATOARE NOUĂ şi într-o ALTĂ LOCAȚIE. Aşadar nu-i totul ca pe roze. Ca de fiecare dată (aşa am făcut şi în anii trecuți, cu cel mare), am rugat să fiu sunată dacă plânge, ca să merg să-l iau. Nu suport să-mi ştiu copiii plângâng printre străini. Şi, spre deosebire de toate dățile în care eu am rugat şi eu am auzit, pentru că educatoarele ştiu ele mai bine să se descurce, după metoda baloților manevrați în forță şi a măgăruşului care trage la trăsurică având ochii la morcovel, aici am găsit deschidere. Luni mă sună, marți nu, miercuri iar nu, azi da şi în timp ce eu pusesem o mână pe telefon şi cu cealaltă deja mă îmbrăcam, încălțam şi încuiam uşa, simultan, ca să ajung fără întârziere la copil, am surpriza să mi se spună că cel mic nu plânge ci se joacă dar a cerut să fie luat şi ar fi bine să procedăm aşa pentru că astfel va prinde încredere în ce se întâmplă acolo şi va percepe locul ca pe unul unde dorințele lui sunt ascultate (în loc să se şteargă cu ele pe jos, pentru călirea sipritului şi alte idealuri asemenea. Asemenea de stupide. Nota mea.) Am… crezut… că … nu … aud… bine. Cu inima uşoară m-am dus să-l iau, el se juca fericit, mi-a sărit în brațe şi am plecat bine-mersi.

Şi m-am gândit ce lucru mare face educatoarea asta. Adică se ştie că într-un sistem educațional “solid” nu lucrezi la încrederea copilului ci îl frângi pe genunchi arătându-i cum e bine să stea, vorbească, mănânce, gândească, iar eu aici, în premieră, sunt față în față cu un om care, cu tact, face o muncă de sisif. Să iei copii care automat sunt reticenți față de orice străin şi să încerci să le câştigi încrederea (în loc să-i momeşti, dresezi, să le impui) e piatră de încercare, nu glumă. Frumos. Mi-a plăcut.

Şi rămâne acum ca, pe termen lung, şi eu să fac ceva asemănător. Să nu-i calc în picioare încrederea totală pe care a investit-o în mine încă din prima clipă când mi-a fost dat în brațe şi l-am pus la sân. Pentru că aşa suntem noi părinții, nişte norocoşi, copilul se abandonează complet fără ca noi să fi apucat să-i dovedim nimic şi aşa sunt ei, copiii, oricât ar fi părintele de prost, urât şi strâmb, îşi pun tot sufletul în el, ei nu-şi imaginează că poate au venit pe lume fără să fi fost cu-adevărat doriți. Şi din păcate prima lor lecție despre cum se simte respingerea doar foarte rar vine de la un străin.

Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

La colț. Dialectică

Potoliți-vă, am zis! Eu zic, eu aud. Și ce-mi vine în minte la spartul târgului, după ce ani de-a rândul mi-am crescut impecabilii dându-le impresia că totul e permis? Să-i întreb cum se face că la grădiniță stau ca sfinții. Păi ne pune la colț. (Colț?! În ce secol trăim?! Unde e Alfie Kohn?! Cu prosteștile pedepse și recompense nu era de-ajuns?!) Dar ca să nu las impresia că-s gata să merg să strâng educatoarele de gât și ca să-mi și arunc un ochi fugar pe eficacitatea sistemului cu iz de sadism, lansez, de test, provocarea. Ce-ați zice dacă am avea și noi acasă un colț? Pauză. Stupoare. Și le zic afabilă să și-l aleagă pe care-l vor. Pornesc cam deconcertați (asta ori ne pedepsește, ori e mărinimoasă, că n-am înțeles…), dar probabil simțindu-mă că mă amuz, începe o căutare de parcă ar fi scormonit după ouă de Paște. Al meu, ăsta-i al meu, eu vreau aici! (Dar unul pentru amândoi, nu e de-ajuns?!) Eu aici, eu aici! Ba nu, haide aici, pe hol, să stăm față în față, și să putem să vorbim! (am impresia că ei cred că le dau și o minge și pictez și-un teren între ei!)

Îi mai las să se lămurească în legătură cu colțurile și să și le găsească pe cele mai rotunde și confortabile, în timp ce eu continui să mă întreb cum o fi la grădi, oare îi ține în picioare? Cu fața la clasă? Cu spatele? Pe un scăunel? Au voie să meargă la toaletă? Chem sau nu chem protecția copilului? Invoc sau nu răul tratament? Și în timp ce eu disecam problema, îi aud numărând. A, s-au apucat să se joace de-a v-ați ascunselea. E bine că știu că acasă n-am face asemenea enormități. Adică ne mai supărăm, mai țipăm, ne mai bat vecinii în țeavă dar în rest, funcționăm pe principiile buruiana veselă și space, the final frontier. Și mă duc să vorbesc cu ei ca să mai aflu ce și cum. Când colo, surpriză! Ostaticii în scopuri educaționale se pedepseau de zor! Unul stătea fericit în colțul îndelung ales iar celălalt număra, peltic și chiar și mai fericit! Unspezete, doispezete, mami vine ce? (Adică ce urmează. Păi cred că urmează să vă pedepsesc de-a dreptul, și asta pentru simplul motiv că vă place-atât de mult să vă pedepsiți!) Celălalt, pedepsitul, răspunde încurajator – treizprezece! – și realizez uimită c-ar sta acolo pân’ la infinit…

Plec iar ca să-mi dau minții timp să percuteze ce am văzut. Când mi-au zis de grădi, păreau îngroziți, dar acum le place nevoie mare, deci eu ce să fac acum că m-am apucat să vorbesc înainte de a gândi?! Trag cu urechea să văd pe unde au mai ajuns și mă apropii cu un castron, să-i mai dau câteva linguri de supă prizonierului peltic. Când îl aud pe cel mare somându-mă să plec, că-n timpul pedepsei nu se mănâncă! Poftim?! Și cu acel poftim?! fluturându-mi prin fața ochilor precum eșarfa roșie în zi de sfânt Fermin, mă retrag și aștept. Și-l aud explicându-i celui mic că vor proceda așa: după fiecare pedeapsă, se va mânca, câte un măr, o banană, orice, dar se va mânca. Parcă și văd morcovul portocaliu și trăsurica trasă de măgar, imaginea a tot ceea ce eu n-am apreciat și nici vreodată n-am să apreciez, unde mai pui că în ritmul teribil în care se tot corectează unul pe celălalt, vor ajunge obezi! E tot mai complicat. Cum să-i opresc fără să dau impresia că ce se întâmplă e de-a dreptul ciudat? Și, ce de obicei, aleg calea firii… Adică i-am lăsat să se pedepsească până s-au plictisit. Și văd că nu i-a mai apucat. Și-acum sunt curioasă cum li se vor mai părea pedepsele de la grădi, poate încep să le ia în glumă și mă aleg cu vreo educatoare pe cap, să vezi atunci discuție “constructivă” și edificatoare despre haos vs. reguli și metode cu rezultat!

Despre “Ce păcate poate avea un copil așa de mic?!”

Azi am împărtășit micii împielițați. Nu pentru că mi-aș fi luat eu avânt – deși de regulă îmi iau, cu toată atitudinea mea ambivalentă față de cele considerate sfinte, eu fiind omul care se spală fără ezitare în zi de Bobotează (de la mama știu că lui Doamne-Doamne îi place să fim curați iar mama gândea atât de luminos și de bine) sau coace pâine duminica dar care intră și aprinde lumânări dacă se nimerește să treacă pe lângă o biserică frumoasă și le mai și zice câteodată seara cu Înger-îngeraș copiilor… Deci, cum spuneam înainte de lunga paranteză despre mine și alter-ego-ul meu, nu mi-am luat eu avânt ci și-a luat conducerea grădiniței, lăsând totuși la latitudinea părinților dacă vor aduce sau nu copiii. Eu i-am dus pe ai mei, știut fiind faptul că le place să dea foc (la lumânări și nu numai), apoi pentru că prin codul liniștii impus rezultă niște ruperi de ritm cu bine-cunoscut potențial de trezire (tehnici de iluminare, desigur!) și de fapt – iar aici lăsând balivernele la o parte – pentru simplul motiv că orice lucru făcut cu un copil e pentru el o ușă deschisă.

Așadar, am fost. Și-au luat plini de entuziasm lingurița de vin (Mami, e acru-acru… Aha, părintele păstrează vinul cel bun ca să-l ducă acasă!), s-au înfundat ca de obicei cu anafură (de ce le place atât de mult tuturor copiilor pâinea nu cred că am să pricep vreodată), apoi pe cel mare l-am surprins încercând să pârlească un colț dintr-o icoană (în scop științific, pentru a stabili dacă e din aur masiv sau din lemn galben din familia Berberidaceae, pe numele lui popular Drăcilă), pentru ca, la final, îndrăgostiți cum sunt de pictură, a-și exprima dorința să cumpărăm și noi icoane. Și am luat, la alegerea lor, un Sfânt Gheorghe călare pe balaur (mami, mami, e ca Greuceanu!) și un Sfânt Ioan cu capul pe taler (dictat probabil de prea-marea influență basmelor cu “de nu, unde-ți vor sta picioarele acolo îți va sta și capul!”). Iar odată încheiat periplul printre cele sfinte, momentan separați de grup, am pornit agale și pe jos spre grădiniță.

Pe drum, din sens opus, văd o mămică. Cu fetița de mână. Ne salutăm încă de la distanță, apoi apropiindu-ne ea deja începe să-mi spună agitată că ele au fost deja la grădiniță și că nu era nimeni și că se întorc, eu îi reamintesc că era zi de împărtășit copiii și că educatoarele abia acum i-au îmbarcat pe pici în niște mașini și că probabil au și ajuns. A, da, da, dar eu n-o mai duc azi, mă întorc cu ea acasă, etc, etc și, la final, pe post de la revedere, trântește cu năduf: Și până la urmă, ce păcate poate avea un copil așa de mic?! Ridic din umeri și în timp ce mă îndepărtez gândindu-mă la ce-a zis ajung la concluzia că drăcușorii cu chip de îngeraș cu siguranță n-au păcate dar tot cu siguranță nu mai au ceva. Cum ar fi nevoia ca noi să le stăm continuu în coastă și să decidem în locul lor și fără încetare ce e bine și ce e rău… Mmm? Oare se poate?

iconite

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Non-violența e pentru mai târziu

Dimineață echipam copiii pentru grădiniță. Îi înmânez celui mare niște blugi noi, genul slim-fit, și-i trage pe el și în timp ce eu mă uitam cu coada ochiului admirativ – sunt modestă, foarte modestă din fire, dar nu pot să nu mă umflu în pene că l-am reuși ca pe-un zeu! – el începe să execute niște lovituri cu piciorul prin aer. Cât mai sus. Îl las să-și ducă la bun sfârșit numărul de kickboxing, eu mă ocup de cel mic. Tot mai concentrat pe mișcări și tot mai serios, copilul se luptă cu personajul invizibil și e tot mai hotărât să-l pună la punct/pământ. Sau ce-o fi. Scârțâind, niște rotițe încep să mi se învârtă. Da, azi are dansuri. Dar parcă samba și cha-cha au pentru spectacol și nu streetdance. Deși ce face el acolo numai streetdance nu e, ci capoeira și nu la modul impresionant și demonstrativ, ci tot mai violent. Bun. Îl mai las așa, mă mai gândesc, încă nu întreb. Aștept. Și după vreo câteva minute se suceli și răsuceli, se întoarce la mine roșu la față și-mi zice că nu poate merge cu blugii aceia pentru că nu se poate mișca bine în ei. (Nu te poți mișca bine în ei? Păi încă un pic și ajungeai la tavan, micule derbedeu!) De ce nu te poți mișca bine în ei? Mami (e iritat că nu pricep) nu pot ridica destul de sus și de repede piciorul! Dar de ce trebui să-l ridici? La grădi nu stați pe scăunele sau pe jos? Ba da, dar… nu pot. (Fac jocul mai departe). Crezi că la dansuri nu poți? Cade în capcană și se luminează la față. Da, da, la dansuri nu pot! Păi ia arată-mi și mie cam cum vă mișcați. E între ciocan și nicovală. Știe că am văzut ce dansuri face acolo și mai și știe că îl las să facă orice numai să nu-mi spună minciuni (Osho & bunica mea, nu neapărat în astă ordine, rule!). Îmi arată, cu ochi rugători. De fapt imploratori. Te rog mami dă-mi alți pantaloni pentru că în ăștia nuu… pooot… săăă-l… baaat… peee… Raaaareș!!! Știam, fiule, știam… Și-i dau alți pantaloni.

Da, îi dau. Cred că în orice grup de copii există cel mare și grăsuț (de dragul textului am exagerat în minus aici) care îi intimidează pe toți cei din jur. La șase ani și între băieți, forța fizică face regulile. Nu îl încurajez să se bată, despre asta am mai scris, dar îl încurajez să stea pe picioarele lui. Aș zice că non-violența e pentru un pic mai târziu.

Încurajarea deciziilor

Am ieșit cu cei mici pentru rondul de seară. Înainte să plecăm, copilul cel mare mă tot întreba cu ce să se îmbrace. Ca de obicei, îi spun să ia ce vrea el. Încurajez deciziile și nu am probleme de imagine dacă merge la grădiniță cu un prosop pe post de pelerină de Batman (s-a întâmplat) sau dacă apare în parc costumat în Captain America. Sau în Hulk. E alegerea lui, o respect.

Și cum am ieșit noi și ei au pornit încă de la ieșirea din bloc cursa de tip triatlon (alergare, salt în toate bălțile care nu s-au uscat, pedalat nebunesc) mi-am aruncat o privire la cum e îmbrăcat. Și așteptările mele ca ceva să fie un pic altfel s-au împlinit. Imprimeul care de obicei e pe piciorul stâng, în față, se profila nestingherit pe cel drept. În spate. Ei, și-i i-a luat cu fața în spate, nu-i bai. S-a mai întâmplat. Și sigur nu-i așa grav cu a ieși cu două perechi de chiloți, cum se întâmplase mai prin vară. Mami, pe care să-i aleg, pe cei roșii sau pe cei galbeni? Nu contează, pune-i pe care vrei. Și, probabil pentru a fi sigur că nu greșește oricum ar face-o, și-a pus ambele perechi. Corect. Sau, tot din categoria chiloților buclucași, a ieșit uitând complet de ei. În pantaloni de pijama, probabil din lenea de-a se mai schimba. M-am trezit cu el la episodul de la copac, afară ger să-l tai cu cuțitul (unde era vara cu cele două perechi?!) că n-are mai nimic pe el. Ți-e frig? Mai stăm? Da, da, nu mi-e frig deloc (ah, sigur că nu, n-avea decât fundul înroșit precum cel al unei maimuțe, dar nu-i era frig deloc, normal!), stăm! 

Copii. Sunt drăgălași. Desigur, dacă îi lași.

Calul cu blană de leopard și Moartea

În timp ce coloram, copilul cel mare îmi spune că doamna (educatoare) îi tot spune că nu colorează bine. Îl întreb de ce nu colorează bine. Păi nu colorează bine pentru că nu colorează așa cum le spune ea. Poftim?! Și-mi mai povestește una-alta până ce deduc eu că la grădiniță li se dă câte o coală cu un desen iar ei, toți câți sunt în grupă, trebuie să-l facă la fel. Toate desenele trebuie colorate la fel și exact cum spune educatoarea. Deci clar nu se pune problema să facă un om de zăpadă portocaliu, morcovul albastru și găleata de pe cap violet, ci totul trebuie să fie ca la carte. Ca-n realitate adică. Mă ambalez. Păi cum să iasă artiști din copii forțați să deseneze “după dictare”? Dacă e un mic suprarealist în grupă (cel mai probabil al meu, am mai povestit eu aici…) și tot viitorul lui plastic e compromis din cauza ideilor care îi sunt forțate, zi de zi, în cap?! Și cum mă ambalam eu din ce în ce mai tare, iau cartea noastră de colorat la puricat. Ia să văd eu dacă mi-a stricat educatoarea copilul! Și în timp ce dădeam pagină după pagină, realizez că ideile lui sunt destul de non-conformiste dar, surpriză-surpriză, problema sunt EU! Eu, pentru că de fiecare dată când colorăm împreună, mie îmi revin cerul – pe care îl fac albăstrui, iarba – pe care o fac verde, copacii – pe care îi fac tot verzi și pereții – pe care îi fac la fel de banal, adică gri alternat cu maroniu și cu un verde închis care îmi pare a aduce a mușchi (acolo e nordul…). Cum ar veni și eu, la rândul meu, încurajez replicarea realității, doar că nu insistând așa ca la grădiniță, ci prin puterea exemplului – aceeași prostie, doar altfel ambalată.

Acestea fiindu-mi constatările, cum întâmplarea făcuse să ajungem la calul înaripat din Tinerețe fără bătrânețe, propun să nu-l facem maro sau negru – avem deja o carte întreagă cu asemenea cai – ci să îl facem exact cum își dorește el. I se luminează fețișoara, dar totuși ezită. Îl încurajez spunându-i că e un cal cu aripi, măiastru, deci poate avea orice culoare ar vrea el. Și vrea… cu blană de leopard! Jubilez. Începe cu galben, coloreză-colorează, dar când să-i facă și petele negre, bate în retragere, zice să-l lăsăm așa, un cal de aur. Nu insist, sunt foarte fericită cu un cal de aur cu coada violet și cu aripi portocalii înspicate cu roșu! Apoi, la alt desen, mă lansez în alte planuri, cum ar fi să nu mai fac cerul albastru, ci… cum vrea el. Și vrea galben (e o ființă solară, ne asemănăm) cu nori portocalii, verzi, violet. Superb! Mai vorbim una-alta, mai comentăm, iar eu mă declar mulțumită. Încă sunt șanse să nu iasă o mașină de reprodus imagini, nu-i chiar totul pierdut.

Și, ca să merg mai departe cu ideea că noi, cei mari, eu inclusiv, influențăm teribil imaginația și exprimarea copiilor, să povestesc episodul cu moartea. Moarte din aceeași poveste, tot Tinerețe fără bătrânețe și Moarte care, la împărțirea ariilor de colorat, îmi revenise mie. Mi-am ales culorile și m-am apucat. Cu gri, cu negru, cu verzuiul pe care îl folosesc pentru mușchiul de piatră, cu maro, coloram. Și când mai-mai să termin, copilul mă întreabă dacă moartea e înspăimântătoare. Mă gândesc un pic cum să pun problema, apoi încep o polologhie cu moartea care e și ea o parte din viață, nefiind în niciun caz teribilă, ci doar un episod firesc, cam cum e … a mânca. Îi spun că omul trăiește cât are de trăit și la un final se oprește din trăit, pur și simplu, la fel cum a venit pe lume la fel și pleacă, etc, etc. Foarte fericită de felul în care i-am explicat, dau ultimele tușe. Timp în care aud întrebarea, perfect firească de altfel, păi și de ce ai colorat-o de parcă ar fi rea? Mă uit mai bine și îmi dau seama câtă dreptate are. Aș fi putut s-o fac cu roz, cu verde deschis, cu bleu, cu orice aș fi putut s-o fac, chiar dacă în desen e menită a fi urâtă, eu, colorând-o luminos, aș fi putut s-o înveselesc. În schimb, eu, fără să mă fi gândit, am ales s-o fac sumbră și urâtă și rea. Greu. Dar cum teoriile mele au (încă) priză la el, întorc situația la modul că am făcut-o așa pentru că în povestea din care face parte ea îl oprește pe erou din a se întoarce în lumea aceea unde totul era veșnic, dar de altfel moartea n-are nimic groaznic, vine la vremea ei și atât. Și nu e urâtă, e simplă și firească precum o zi de mai.

Deci să fiu mai atentă cu ideile mele, mâine-poimâine vor ajunge să fie și ale lui. Și abia mai deunăzi spuneam că-i voi lăsa cât de mult pot în lumea lui totul-e-posibil și-a lui Făt-Frumos…

DSC_0102__1424283036_89.39.40.202

DSC_0101__1424282997_89.39.40.202

DSC_0092__1424282925_89.39.40.202

Zile mari

Azi m-am trezit într-o dispoziție de zile mari. Nu pentru că am bătut din palme și am reușit să aplic ce-mi propusesem ieri și nici pentru că s-ar fi întâmplat ceva special. Pur și simplu m-am trezit cu o senzație de bine. De foarte bine. Suspect de zburdalnică dar nu mai stau să analizez, pur și simplu mă bucur că e așa.

Mi-am băut apa. Apoi la jumătate de oră sucul. Apoi la altă jumătate de oră zmutiul. A nu se trage concluzia că funcționez cu jumătăți de măsură, da? Copiii cuminți, unul prin absență, altul prin preocupări. Preocuparea de-a se juca după bunul plac cu jucăriile celui plecat. La grădi. Bun așa.

Aș avea chef să scriu despre cai verzi pe pereți, dar am un deadline care bate la ușă deci trebuie să mă concentrez pe chestii prozaice. Prozaice dar încărcate de perspectivă și de sensuri. Sensuri administrative. Cum ar fi rafturile metalice. Și ce prețuri au rafturile metalice, în consecință. Sunt bune rafturile la casa omului, serios acum, doar am și eu un balcon plin de ele, grădina mea de-astă vară n-ar fi putut altfel înflori și prospera! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot face chiar și recomandări. Pentru balcoane orientate spre nord și predispuse la igrasie, așa cum este al meu, cele mai bune sunt cele metalice. Sigure ca rezistență în timp și foarte ușor de curățat. Și încă un pont: de ales cele cu picioare înalte, pe sub care se poate foarte ușor mătura. (sunt doctor docent în materie de rafturi, nu-i așa?)

Punctul doi pe agenda de azi, să vorbesc despre mesele de călcat. Ei bine, masă de călcat eu n-am. La fel cum nu am avut nici de înfășat, care teoretic este un must. Eu calc… pe pat. La fel cum și copiii mi i-am înfășat pe pat (înfășat, vorba vine, eu copiii doar îi schimbam și îmbrăcam mici fiind, deși îmi fusese altfel recomandat. Pentru că na, chiar și într-un secol al informației care ne bușește pe toate părțile, chiar nevrând, tot se mai practică imobilizarea cocoloșirea bebelului în pânze și sfori panglici, dar nu mai insist aici, m-am consumat destul acum câțiva ani…). Deci, cum spuneam, nu am masă de călcat. Nici măcar o masă simplă, deși mi-aș dori poate chiar o masă de călcat semi-profesionala, cum probabil se impune la casele mari. Și neștiind despre ce-i vorba, mă mulțumesc să explic dând copy-paste de pe-un site: Masa de calcat profesionala asigura calcarea rapida si eficienta a rufelor este prevazuta cu rezervor de abur integrat si fier profesional cu maner din pluta si labirint special ce garanteaza pastrarea aburului omogen la temperatura constanta. Masa de calcat este prevazuta cu plan incalzit si aspirant, in urma calcarii lasand tesaturile perfect uscateOh, dar e cu simbolistică textul, mă duc cu gândul la Ariadna, Tezeu & Minotaur. Și desigur la Pan! Mă duc însă mă și întorc. Azi, acum și aici nu vorbim despre dragoste, curaj, încercări, neîntoarceri. Ci continuăm cu luatul temperaturii. Temperaturii din bucătării profesionale, nu cum sunt cele ale oricărui om normal. Temperatură care se măsoară pe scări, milimetric, cu kelvinul (absolut nicio legătură cu calvinul klein!) și cu termometre cu sondă. Și infraroșu. Science fiction, nu altceva!!! Dar lăsând gluma la o parte și având în vedere că m-am transformat și eu într-o mică verigă a lanțului trofic-alimentar, un astfel de termometru pentru bucătărie m-ar cam interesa

Dar gata acum, am zis tot ce era de zis (sau cel puțin am încercat…) fug să fac pâine de casă. Cu maia! ;-)

image

Momente perfecte

S-a întâmplat vineri. Și, desigur, se va mai întâmpla.

Dimineața, copilul cel mare e dus la grădi. Mergem cu toții, mă întorc apoi doar eu cu cel mic. Pe la 9 și jumătate. Am timp până la 11 și jumătate ca să fac tot ce e de făcut, scris, strâns, mâncare, poze, răspuns la mesaje și dacă e cazul, drumuri cu lucruri de rezolvat.

Vineri a fost ziua când am avut de lăsat un contract. Printr-un noroc nesperat, nu trebuia să ajung prea departe de casă așa că, fiind 11, am zis că las întâi contractul și apoi numai bine îl iau pe cel mare de la grădiniță. 11 trecute-fix s-a făcut însă 11 și jumătate, copilul cel mic nu-i tot timpul chiar foarte ușor de controlat. Dar chiar și așa mi-am zis că e timp, așa că am luat primul taxi și am pornit-o. Eu, copilul cel mic, contractul și taximetristul.

Plouă. Așa că mă gândesc că poate rămânem blocați în trafic pe Barbu Văcărescu și ajungând la grădi ultima va crede copilul că l-am uitat acolo, singur și al nimănui. Îi zic taximetristului să intre pe Ramuri Tei ca să îmbarcăm în mașină încă un copil. Nu comentează auzind schimbarea de plan, am noroc și de data asta, nu-s chiar atât de răi taximetriștii aștia…

Ajung la grădi la fără un sfert. Dau să intru, ușa închisă. Îmi deschide portarul și-mi spune politicos că trebuie să aștept până la fix. Fac ochii mari în timp ce sunt străfulgerată de gândul că stai, aici e grădi de stat, nu-i ca la cele unde plăteam bani mulți și lucrurile se învârteau după cum respiram. Îi dau însă privirea de lady in distress și îmi spune că va urca să întrebe dacă se poate. Urcă. Se poate. Urc și eu. Sus, surpriză-surpriză! Copiii se uită la … televizor! Cartea junglei, bine, bine, Cartea Junglei dar dacă eu, acasă, nu-mi las copilul la tv, am un moment de enervare și-mi fac o notă în gând ca la prima ședință cu părinții să propun instalarea de camere web, chipurile să știm și noi, părinții, ce fac minunații prichindei când sunt cuminți și ascultători. Știindu-se că acasă sunt draci împielițați  neastâmpărați iar în altă parte, prințese și prinți înaripați.  Aberez, desigur. Din nou, nu știu unde mă cred, aici nu sunt numai copii de părinți plictisiți și bogați care vor ca între două telefoane business-related să facă click aici și să-și vadă progenitura educându-se și evoluând. Aici, reveniți vă rog cu picioarele pe pământ, sunt oameni normali, mofturile, dacă sunt, se lasă acasă, s-a auzit și acolo în spate, da?

Revenind la situația concretă, copilul nu vrea să vină. Corect. De înțeles. E la desene animate, de ce-ar vrea să vină acasă unde nu primește? Îl întreb dacă e ok că aș putea întârzia, îmi zice că da. Din nou corect, din nou de înțeles. Cobor, de la portar îmi cer scuze pentru deranj și pentru că l-am pus să facă chestii nescrise în regulament, tot ce părea în viața mea urgent cu câteva minute în urmă acum e complet neproblematic, lady in distress e de fapt a pain in the ass. Apoi urc în taxi și-i comunic taximetristului a doua schimbare de plan. Copilul cel mic începe să chițăie. De fapt, să plângă. De fapt, să urle din toți bojocii. BOOOOOOM-BAAAAAANNN!!!! Printre discuții cu portarul, urcat, coborât, alte discuții cu portarul nu a realizat că jumătatea lui mai mare, Bogdan, nu e cu noi. Acum însă se sfâșie cerul. Și timpanele mele. Și-ale omului din fața mea. Care, drăguț, propune să-l ia la el în brațe, la volan. Propune, e absolut inacceptabil ce zice dar slavă domnului că nu e nevoie să-l refuz, cel mic nu vrea, mai bine spus, printre țipete ca de șarpe, oricum nu mai înțelege nimic. Încerc să nu procedez cu el ca-n Domnul Goe când Bubico zboară pe geam, sunt calmă, stăpână pe mine dar… habar nu am ce să fac. Mă gândesc că am la mine tableta și niște casti de pc. Nu știu ce e mai bine să fac, șă-i pun micuțului un pic de muzică liniștitoare, de bebei, sau să i le înmânez lui nenea, să-și dea vreun meci de fotbal la maxim și să poată conduce mai departe, prudent și netulburat….

Într-un final, copilul se liniștește. Cu geamul deschis, în zgomot de excavatoare. Noroc că în București se ridică mereu alte și alte clădiri de birouri și malluri și alte asemenea… Ajung, las contractul, apoi iar la grădi, luat BOOOOOMBAAAANNN-ul, acasă. Mâncare, somn de prânz, trezire, parc, iar mâncare, culcare, noapte, zi, o altă noapte, o altă zi și tot așa.

Momente perfecte din viața mea.