Rutina cea folositoare

Există o vorbă care spune ruină, rutină, rugină. Cei trei R.

Așa o fi. Și probabil se aplică din plin când vine vorba despre dragoste. Și despre job. Și… cam atât. Că-n rest, eu văd doar beneficii ale rutinei. Serios acum, dacă nu aș avea o ordine a lucrurilor în toată această dezordine și-n tot acest haos care ne înconjoară de când avem copii, nu cred că aș face față să mi-i cresc “cu zâmbetul pe buze”, așa cum frumos mi-a spus cineva!

Și-acum c-am făcut introducerea mai mult sau mai puțin alambicată, să trecem mai departe la lucruri concrete. La programul fiecărei zile, care dacă n-are avea aceeași rutină perfectă, ar rezulta în… nimic realizat.

Ora 7, trezirea pentru mine. De voie, de nevoie. Oil-pulling, spălat pe dinți, pe față, pieptănat, pahar cu apă și lămâie, exerciții, încă un pahar cu apă, duș. Îi zic “ora mea”. Ora 8 dimineața, trezirea copiilor, de bună voie sau forțat. Drăgălășenia sau smiorcăiala de dimineață, în funcție de dispoziția pe care o au. Mic dejun. Merge repede pentru că nu le fac nimic complicat: suc de portocală sau un terci din banane combinat cu cacao raw, ulei de cocos, chia. Îi zice smoothie în cărțile de bucătari, alea mai recente și deschise la stilul de viață raw-vegan. Pregătirea ghiozdanelor. Două ghiozdane, chiar dacă doar unul dintre copii merge la grădi. Cutiuță cu tartinuță din pâine de casă, ulei de măsline, cimbru, sau în zile de grație brânză de capră chipurile bio, alături un măr sau o banană. Și apă. Exact același lucru pentru amândoi. Iar într-al celui mic, carioci (comandate pe bandă rulantă precum cartușele într-o fabrică, dintr-un loc cu nume parcă predestinat: cartuseria.ro) și-un caiet bun pentru mâzgălit odată ce-l plasăm pe cel mare în sistem iar eu plec cu prâslea pe-acolo pe unde am treabă. Sau în parc. Sau înapoi acasă, depinde de program.

Ore “libere” pentru mine. Două la număr. Înghesui în ele cât mai multe pot. Și haine de spălat și de întins și-un aspirat și niște chestii pentru prânz de preparat și scris și citit și timp pentru conversat. Online. Trăiască internetul și viața de după ecran.

Ora 11,30. Plecăm, eu și nelipsitul cel mic, să-l luăm pe cel mare de la grădi. 13 pm.  Înapoi acasă. După drum și nelipsita oră de parc. Mâncare. Ei joacă (a se citi demolat casa și stricat cât mai mult din tot ce se poate strica), eu strâns masa și iar rutina scris și citit și timp pentru conversat. Sau măcar una dintre cele trei. Aproape 15 pm, ora pentru citit povestea de nani și pentru culcat. Somn de prânz. Trezit pe la 18. Fructe, joacă, masa de seară, o tură prin parc, acasă, joacă pe cont propriu și timp pentru noi, cei mari, să rezolvăm ce mai e de rezolvat. Sau cel puțin să încercăm.

22 pm. Iar poveste de nani. Iar culcat.

Rutina e folositoare, da, da! :-)

Pe vremea mea, eu am făcut așa…

Sunt foarte populară printre copiii din parc. Nu pentru că mă dau și eu de-a dura prin iarbă sau pentru că mediez schimburile de cartonașe cu dinozauri, ci pentru că am tabletă. De cum mă văd, încep întrebările: Doamna Diana, ne dați tableta să ne jucăm?, Doamna Diana, astăzi e încărcată tableta?, Doamna Diana, ne lăsați să ne facem poze cu tableta?

La început, amuzată, le-o dădeam. Dar după ce am observat cum în mai puțin de 5 minute toți copiii de pe o rază de 20 de metri lasă cățăratul pe tobogan, balansatul în picioare pe leagăn sau discuțiile de la mesele de șah și se adună ciorchine pentru a-și da cu părerea despre cum trebuie lansată biata pasăre, pe unde trebuie să o ia umangozaurul sau pentru a-și face poze, încântați de faptul că se văd ca-n oglindă în timp ce ating cu degetul ecranul, am renunțat la a le face plăcerea, invocând tot felul de motive – ba că nu am baterie, ba că am ceva urgent de făcut, ba că…., ba că…

Acasă, aceeași “distracție” – trei etajere pline ochi de jucării dar copilul vrea să se joace doar pe tabletă. Iar în contextul în care i-am spus că s-a stricat și am ajuns să o folosesc doar în perioada cât este la grădiniță, vestea unui manual digital și entuziasmul oficialilor vis-a-vis de alinierea la trend-ul digitalizării învățământului nu mi-au picat tocmai bine…

Au trecut deja mai bine de trei luni de la momentul când două companii (Holcim România și Read Forward) și două ministere (al Educației și al Mediului) lansau în București primul manual digital al României, sub numele de “Lecția verde. Creează-ți mediul!”, moment în care Remus Pricopie decidea, pentru noi toți, faptul că digitalizarea învățământului este un lucru bun… Am descărcat atunci aplicația, am văzut despre ce este vorba, pe undeva plăcut surprinsă de faptul că lecția nu este una de geografie, de matematică sau de istorie, ci una despre natură și despre protejarea mediului.

De-atunci și până acum, am citit inclusiv articole legate de simbolurile masonice cuprinse în aplicația destinată școlarilor și am urmărit nenumărate documentare privind viitorul copiilor în contextul erei digitale. Părerile sunt împărțite. Unii sunt încântați. Alții sunt sceptici. Unii sunt clar împotrivă. Având deja nostalgia stiloului cu cerneală, a foii de hârtie pe care trebuie să o scoatem la lucrări, a colțurilor îndoite la paginile cărților, fac parte dintre cei din urmă.

Cu toate acestea, abia ieri am realizat faptul că rolul meu ca părinte NU este acela de a mă împotrivi. Da, un simplu telefon și o discuție deloc constructivă (din ciclul lasă că știu eu cum e mai bine!) m-au făcut să realizez faptul că menirea mea de părinte NU este aceea de a mă opune schimbării, ci – iar acum revin strict la problema digitalizării învățământului – de a mă asigura că informația a fost bine înțeleasă, indiferent de suportul de pe care a fost transmisă. Așa cum mașina de scris a fost înlocuită de calculator, probabil momentul când în ghiozdanul copiilor nu vor mai exista manuale cu coperți cartonate, plastilină, creioane colorate și blocuri de desen este doar o chestiune de timp.

Da, ieri am avut revelația faptului că rolul meu este acela de a-mi susține și de a-mi ajuta copilul și nu de a-l obliga să facă lucrurile așa cum le-am făcut eu la vremea mea. Ceea ce va trebui eu să fac, în calitate de părinte, va fi să veghez la păstrarea echilibrul între lumea virtuală și cea reală: odată tema încheiată, să-mi iau copilul de mână și să-l duc într-un parc. Sau la o expoziție. Sau la un spectacol. Sau pur și simplu la bunici.

Ceea ce trebuie să fac ca părinte este să accept că lumea este în schimbare. Ce sens ar avea oare să mă opun ei, pe considerentul pe vremea mea, eu am făcut așa…