(QuickMemo+)

De scris poate într-o zi despre gelozie care n-are ce căuta acolo unde există un simţ al sacrului exacerbat, pornind de la o subliniere pe care abia mai dăunăzi o făceam: “Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât nu o va interesa niciun alt bărbat”. (Henry Miller către Anaïs Nin)

Undeva, pe drum…

Cum arată iubirea necondiționată în copilărie:

Urcăm în mașină. Copilul cel mic nu știe unde merge, nu știe de ce, nu știe cât va dura drumul, nu știe câte opriri vom face. Dar în ochii lui nu se citește nicio întrebare. Își ia locul în scăunelul lui, își primește jucăria și… pornește și el.

Copilul cel mare e capricios, ba îi dă celui mic o jucărie, ba i-o ia, ba îl strânge în brațe, ba îl respinge. Și totuși, cel mic îl adoră. Nu-i înțelege toanele, venirile și plecările, dar funcționează în armonie cu el. Și cu ele.

Mama îl înțarcă. Plânge două zile, de fiecare dată când i se refuză lumea care era toată doar a lui, dar apoi o iartă. Și nu numai că o iartă, dar și uită.

În parc, copilul cel mare îl abandonează brusc. Fuge după altul care-i de aceeași vârstă cu el. Cel mic privește cu nelămurire. Nu știe ce să facă: să alerge și el, să aștepte… Uneori aleargă dar alteori, când simte că ceea ce se întâmplă e prea mult pentru el, așteaptă. Iar când cel mare se întoarce totul e la fel, nu e loc pentru tristețe, pentru sentimente de abandon, de gelozie, nu e loc pentru furie. E doar bucuria revenirii.

Mama îi pune farfuria cu mâncare în față. Nu știe ce e în ea, știe doar că e “papa”. Și are încredere. La fel, când merge pe afară. El nu știe dacă plouă, dacă e soare, dacă e ger. Acceptă la fel de ușor pălăriuța, cizmulițele sau gecuța. Nu pune nimic la îndoială. Și nu-i e frică de potriviri nefericite de culori. Oricât de ridicol ar arăta, lui nu-i pasă. El nu are noțiunea de ridicol.

Se exprimă liber. Fie că plânge, fie că râde, fie că trece ușor de la o stare la alta, nu-i e nicio secundă teamă să facă totul pe atât de intens pe cât simte. Pentru el, nu există etichete, nu există frica de interpretări.

Copilul îmbrățișează. Iar îmbrățișarea lui e mereu la fel de strânsă. Nu o face din complezență, nu o face pentru că speră să obțină ceva. Și nu o face dacă nu o simte.

Copilul cere. De dimineață până seara, cere. Nu-i e frică de refuz, viața lui stă toată sub semnul încrederii în sine. El știe că… merită. Și chiar dacă e refuzat, el nu va sta pe gânduri, va cere din nou, cu aceeași candoare. Lumea lui nu s-a prăbușit. De fiecare dată, va încerca și va spera la fel de mult.

Copilul acceptă totul așa cum e. El nu are noțiunea de vechi, de nou, de perfect, de imperfect, pentru el, haina fratelui mai mare e frumoasă pentru că are o motocicletă imprimată și nu contează că a primit paiul albastru în loc de pe cel verde.

Din ceea ce se întâmplă în jurul lui, majoritatea lucrurilor îi sunt de neînțeles. Dar nu le judecă. El ia lumea și o îmbrățișează așa cum e.

***

Cum arată iubirea necondiționată a adultului?

… nicicum. Pentru că, undeva, pe drum, haina pe care a purtat-o a fost catalogată de cineva drept ridicolă, pentru că, undeva, pe drum, alt adult i-a luat locul în joaca vieții, pentru că toate lucrurile pe care nu le-a înțeles le-a transformat în lucruri care sunt împotriva sa. Și, pentru că, adultul nu merge niciodată mai departe de primul refuz. El între timp a învățat că o cale de întoarcere e mult mai sigură decât un drum înainte.

Sud-sud și nord-nord

Pe vremuri ascultam Clawfinger. Aveau o melodie în care versurile sunau cam așa: Are you afraid of what’s new / Are you afraid of every woman (that) doesn’t look like you?!

***

Eram zilele trecute în piață la Obor, când am zărit un fost coleg de serviciu. M-am grăbit spre el, nu neapărat pentru a-l întreba de sănătate cât pentru a afla dacă mai știe ceva de la serviciu, eu nu m-am obosit să țin legătura cu colegii – nefiind o coropratistă fumătoare nu am cine-știe-ce amici prin firmă.

S-a bucurat că mă vede, probabil era și el curios să afle ce planuri am, el demisionase în martie anul trecut, eu am intrat în concediu în iunie, iar lucrurile nu erau prea ok pe-acolo la niciunul dintre cele două momente.

Bun, schimbăm saluturile, el mi-o prezintă pe soția lui, îi strâng mâna, îi spun că sunt o colegă de-a lui, apoi continuăm cu întrebări și răspunsuri scurte pe subiectul care ne interesa pe amândoi. What’s cookin’ la gigant (în spatele scenei).

Între două vorbe mă uitam și la ea, din politețe. Dar privirea ei era din aceea cu sprâncenele ușor ridicate, știți voi, nu a mirare, ci genul acela, mda… sigur… așa… și?!

Am scurtat întâlnirea, deși clar nu prezentam vreun pericol. Nici pentru ea, nici pentru el, pentru nimeni de fapt… greu de imaginat că o femeie care nu-i nici pe departe Zâna Zorilor, cu un copil legat în port-bebe și cu sacoșe din care ies pe-afară praz și spanac, poate reprezenta vreo amenințare…..

Și-acum stau și mă întreb de ce noi femeile suntem mereu cu antenele ridicate, de ce întâmpinăm orice seamănă de-a noastră cu foarte muuuuuultă rezervă. Eufemistic vorbind… :-) Bărbații sunt mai relaxați, nu se analizează unii pe alții din cap până în picioare, pentru ei nu contează dacă în scenă apare vreun brad pitt sau doar cocoșatul de la notre-damme… Ei sunt toți bărbați, formează o masă, o mulțime, amici by default – de la prima strângere de mână. Femeile (me included! ;-)) sunt ca magneții. Atunci când se apropie având aceeași polaritate, desigur! :-)