Cât de prăpăstioasă ești? Test. 

Mergi pe stradă pe tocuri de 15 și ţi se rupe unul. Poate și glezna odată cu el.

a. Te gândești că de la asta vei face edem cerebral. Alzheimer. Glaucom. Pe toate.

b. Te întrebi cât de ridicolă ești și dacă tipul care fumează la etajul 10 din blocul din staţia următoare (de metrou) te-a observat.

c. Iţi aduni tocul, piciorul, te descalţi și de celălalt, îl aduni și pe celălalt și pleci. Spatele drept.

(C)

Pleci de acasă și uiţi ceva aprins/deschis (ceva ce n-ar trebui NICIODATĂ lăsat la plecare aprins sau deschis).

a. Te întorci în secunda în care te-ai prins.

b. O suni pe vecina care are o cheie de rezervă și îi explici nu că ai Alzheimer de când ţi-ai frânt glezna cândva, odată, demult, sau ieri, ci că ai un hamster care umblă la aragaz sau descuie ușa, deci să meargă ea și să repare. Ce-o mai fi de reparat. Dacă nu, să te anunţe să suni la 112. Și la asigurări.

c. Te întorci când e vremea de întors. Pur și simplu crezi în noroc.

(C)

Găsești în tufele din faţa blocului un păianjen uriaș. Aproape cât păianjenul păsărar de la Antipa. Sau cel puțin așa îl văd cei cu care ești.

a. Te sperie de mori, chemi un vecin să scape omenirea de el!

b. Îi faci poze din toate unghiurile ca să poţi apoi căuta pe internet să vezi ce specie e.

c. Îţi faci cinci selfies cu el și cinci poze cu copiii și el.

d. Treci și a doua zi să vezi dacă mai e. Dacă nu e, te întristezi. Treci și a treia zi, poate s-a întors. Speri.

(B, C, D)

Vezi un gândac sub pantofar.

a. Leșini.

b. Leșini.

c. Leșini.

d. Leșini.

z. Leșini

(Tot alfabetul. Ori 2. Plus infinit.)

Cui i-e frică de Gândacul-Lup de mare?

Aproape 4 dimineața, mă trezesc să merg la baie. Şi deşi de obicei mă mulțumesc cu semi-întunericul, acum aprind lumina. Norocul secolului, pentru că fac un semi-infarct. Pe jos, un gândac din acela cum numai blocurile din Bucureşti poate găzdui, stând pe spate. Zic “noroc” pentru că dacă prin întuneric l-aş fi simțit sub picioare, aş fi făcut direct infarct. Nu pot nici să mă uit la el darămite să-l ating şi să-l ucid precum pe-o bestie sângeroasă (nu, nu e un călugăr budist reîncarnat, n-am să pot gândi aşa niciodată, chit că sunt yoghin consacrat şi mănânc aproape doar iarbă) aşa că dau buzna în sufragerie şi-mi trezesc soțul. Vino repede, am o problemă, îi zic, nu ştiu dacă în şoaptă sau țipând isteric, sunt în stare de panico-transă. Se ridică pe jumătate şi mă întreabă ce e, probabil pentru a-şi da seama dacă se înarmează cu un kalaşnicov, cu un cuțit, cu o fumigenă sau dacă a apărea pe jumătate dezbrăcat va produce suficientă impresie. Un gândac, haide!!!! Eu sunt în pragul unei crize de apoplexie, el, şi aşa adormit, dă să se relaxeze. Mă întreabă, complet lipsit de solidaritate cu starea mea de matelot pe cale de a fi aruncat peste bord în gura unui rechin înfometat (rechinii sunt mereu înfometați, ştiu eu de pe Discovery!), unde este. Şi-şi trece adormit palma peste mâneca mea. Mă trece un frison de parcă ar fi mişunat pe mine vietatea şi ştiu că îmi face asta ca să mă sperie dar nu-i timp să-l muştruluiesc, deci complet strivită de imaginea infernală, reuşesc să articulez că în baie. Se ridică şi porneşte spre baie. Îl urmez terifiată dar foarte hotărâtă, trebuie să văd cu ochii mei cum creatura e exterminată. Ne apropiem, el ia calm o bucățică de hârtie igienică (ia toată rola, să nu ne împroaşte!!!), iar  eu întreb cu glas mic, ca nu care cumva monstrul să se sperie, să se rostogolească pe burtă şi să ne scape: Ce face aici? Şi mă trezesc cu replica: Doarme pe spate. Şi nu numai cu replica, ci şi cu un zâmbet de parcă lumea toată ar fi a noastră. Cedez zâmbetului, e reconfortant, văzând atât de multă stăpânire de sine mă simt de parcă aş fi prins colacul de salvare (şi nici rechinul nu mai e aşa înfometat, ba chiar a zis că poate sări o masă). Mă las aproape încântată pe colacul cu capac ce mi-e la îndemână, merit un pic de relaxare, dar nici nu apuc să iau contact cu suprafața că gândacul a cărui prezență nu-mi mai părea atât de stingheritoare începe să dea din picioare. Țip alarmată, apare şi copilul cel mare, timp în care însă ambuscada ia sfârşit şi sunt somată să mă ridic, pentru ca lichidarea intrusului să se facă în apă. Cum în apă?! Dacă se întâmplă aşa cum am văzut eu în acel film de groază în care un pui de crocodil e aruncat în toaletă iar el creşte şi tot creşte prin gurile de canalizare şi, hrănit cu detergenți poluanți (să-mi amintesc să verific dacă au adus iar la Mega detergent din acela eco!) se transformă într-un mutant şi omoară un oraş întreg, ba cred că era chiar o țară?… Dar până să apuc să-mi duc eu dilemele la final, apa e trasă. O mai trag şi eu o dată, pentru siguranță. Şi pornim în grup spre bucătărie, copilul pentru că-i e foame (adică să cotrobăie prin congelator ca să vadă dacă mai e înghețată), salvatorul ca să iasă pentru a fuma o țigară (nici să nu te gândeşti că mă laşi singură acum, dacă gândacul a venit pe la noi însoțit de vreun frate?!) şi, dacă se nimereşte să mai fie şi înghețată, să profite şi el iar eu, precum polițiştii care se pregătesc să dea buzna într-o locație cu posibili atacatori, mergând mai pe lângă pereți şi cu ochii cât cepele, şi nu numai cât cepele, ci şi în patru. Sute.

Gândac n-am mai găsit, dar nici somn nu mai am. Deci scriu povestea cu aproape toate luminile din casă aprinse, cu un pantof lângă mine şi, cum spuneam, cu ochii în patru. Mii, de-acum. Şi stă şi salvatorul treaz, din solidaritate. Şi pentru că rulează şi nu ştiu ce meci, în reluare.