(would you crucify or damn me, or stand by me, like smoke around the flame…)

Și mi-a ajuns la urechi o poveste, de nu știu când și nu știu de unde, poveste veche… Trăia odată un brutar de care moartea nu avea habar. Atât de slab și de cocârjat era că unii îi dădeau trei sute de ani, în vreme ce alții îi dădeau șapte sute de ani. Și acest brutar era bun ca pâinea pe care o cocea, cu toate că gurile rele nu încercau să vorbească de rău și să fie bănuitori. Unii ziceau că de unde atâta putere la un moșneag ca să plămădească aluatul? Acuma între noi fie vorba, brutarul era un pic de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu ajutorul vrăjilor o îmbrobodise pe coana Moartea, că nu mai sosise de veacuri să-l strângă. În timp ce cocea pâine stătea toată noaptea și citea din cărți învechite de vreme tot felul de descântece și de semne zugrăvite cu sânge. Toți pereții erau plini de cărți, iar deasupra lor stăteau împăiați trei corbi, trei bufnițe și trei motani. Și apoi numai ce prindea a sloveni din cărțile lui că cei trei corbi înviau, bătând din aripi, cele trei bufnițe înviau și ele deschizând ferestrele de foc ale ochilor și cei trei motani înviau și ei, frecându-i-se de picioare. Și apoi dacă citea o pagină îngălbenită pe la colțuri, luă o bucată de aluat și făcu din ea o fată. Puse păpușa aceea pe lopată și o vârî în cuptor, zicând: Radamada, rodomodo, rudumudu…

Și numai ce din păpușă începu să se înalțe un abur care străbătu cuptorul, apoi ieși afară ca un fum luând înfățișarea unei fete mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Apoi fata de fum, purtată de vânt, zbură peste acoperișurile caselor și peste copaci și se întoarse pe gaura cheii intrând în brutăria vrăjitorului. Cum veni fata, corbi croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Ai venit?, întrebă brutarul. Ce-mi poruncești?, întrebă fata de fum. Oamenii zic că am împlinit trei sute de ani, alții îmi dau chiar șapte sute, ei află că azi am împlinit nouă sute de ani… Nouă sute de ani, o vreme lungă. Am văzut crescând împărății și le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria și durerea, am stăpânit comorile ascunse și am fost mai puternic decât cei puternici. Ce-mi poruncești? întrebă din nou fata de fum. Nu-ți poruncesc nimic. Du-te, fată de fum! Cunoaște lumea și bucură-te de viață, că din pâine te tragi și ești bună ca pâinea, iar dacă vreodată vei fi la o nevoie întoarce-te la mine și te voi ajuta. 

Și fata de fum ieși afară și se înălță aidoma unui fum, alunecând neauzită pe caldarâm. Trecea pe lângă oameni dar oamenii nu o vedeau. Și așa cutreieră fata de fum preț de nouă ceasuri pe ulițele împărăției până ajunse în fața unor ziduri în paragină. Tocmai când voia să se întoarcă, auzi un glas răgușit șoptind tainic… Atunci așa rămâne… la noapte! Dar barem te-ai îngrijit să-ți ascuți cuțitul?, întrebă în șoaptă un alt glas. Nu-ți face griji, o să-i găurească pielea, nu te teme! Dar nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu… Fata de fum se strecură în ceva ce părea a fi fost o casă, cândva, și la lumina lunii văzu doi bărbați stând jos. Îi zice Petrea pescarul și stă în coliba de la marginea mării. Fata de fum, dacă îi privi mai atent, se miră nespus. Unul era bărbos și neîngrijit, purtând haine murdare și zdrențăroase iar celălalt din contră, purta haine domnești, pană scumpă la pălărie și părea tânăr. Poți să-i pui cruce lui Petrea pescarul, îi spuse bărbosul, iar celălalt își smulse din pieptar o piatră nestemată. Te mai așteaptă una dacă te ții de făgăduială. 

Fata de fum nu mai stătu să asculte și restul. Nevăzută și neauzită se ridică în văzduhul nopții și pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel pe care cuțitul bărbosului avea să-l omoare. Vântul o purtă grabnic cum numai el știe și măcar că drumul până la mare era lung, Fata de fum auzi în curând mugetul mării. Luna lumina nisipul adormit pe care era o colibă de piatră. Și Fata de fum lunecă pe horn și se trezi în colibă. Nu era mare coliba, pe pereți erau scule pescărești iar într-un ungher era un pat sărăcăcios, unde dormea un flăcău. Dormea cu fața în sus iar lumina lunii îi scălda fața cioplită ca în piatră albă. Fata nu se mai sătura să-l privească. Într-un târziu, fără să știe ce face, își lipi buzele ei de buzele flăcăului. Acesta zâmbi în somn pentru că în visul lui se ivi o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Dar în clipa aceea cineva încercă ușa. Se deschise și în colibă pătrunse bărbosul cu un cuțit în mână. Fata mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ pieri din visul flăcăului. Trezește-te!, strigă Fata de fum. Trezește-te! Dar flăcăul nu se trezi iar bărbosul înainta cu pași de pisică. Niciun om nu putea să audă glasul Fetei de fum după cum niciun om nu îi putea zări făptura subțire. Atunci Fata de fum se repezi să răstoarne scăunelul cu trei picioare aflat lângă o măsuță. Dar mâinile ei subțiri nu aveau putere să apuce scăunelul. Se zbătu între pereți, încercă să lovească cu pumnii fața bărbosului dar nimic nu se întâmpla, bărbosul înainta cu pași de pisică. Atunci Fata de fum se repezi afară și înălțându-se, văzu un nor. Ajutor!, făcu Fata de fum, îl omoară! Cine? Unde? Ce s-a întâmplat? Și fata îi spuse tot. Atunci norul coborî cu Fata de fum și intră în colibă. Și fata văzu cum bărbosul se oprise, stând aplecat asupra pescarului cu cuțitul ridicat. Repede!, zise Fata de fum. Și norul slobozi un fulger care lovi cuțitul și de îndată în colibă începu să plouă. Bărbosul răcni iar pescarul trezindu-se, se aruncă deasupra bărbosului. Și în colibă începu o luptă pe viață și pe moarte. Fata de fum stătea cu sufletul la gură în timp ce în colibă încă ploua. Și ținu lupta până seara când Petrea pescarul îl dovedi pe bărbos. Apoi Petrea pescarul îl legă zdravăn pe bărbos, îl luă ca pe un sac în spate și porni cu el în cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorului. Și Fata de fum pășea alături de pescar, tăcută și nevăzută. Dar cum drumul era lung, Petrea pescarul obosi și se așeză pe un bolovan. Bărbosul se trezi și începu să spună: Lasă-mă, Petrea pescarul, să mă duc în lumea mea, că de nu, o să-ți pară rău! Ce ți-am făcut de ai vrut să mă omori? Nu mi-i îngăduit să vorbesc. Așa? Mai vedem noi… 

Și fiindcă se mai odihnise, îl ridică și legat îl puse să meargă pe propriile picioare. Așa intrară în cetate, odată cu zori… Și lumea se minuna văzând flăcăul ducând un bărbos legat ca un urs. Și apoi când auziră că bărbosul a vrut să-l omoare pe flăcău se strânseră mulți și strigară să se facă dreptate. Atâta larmă se înălța din uliță, că împăratul se trezi din somn. 

Cine nu mă lasă să dorm?, strigă el cu asprime. Apoi află de la slugile lui că un flăcău adusese prins un ucigaș. Dacă tot mi-ai stricat somnul, ia să-i înfățișați înaintea judecății mele! Și iacă se pomeni Petrea pescarul față în față cu împăratul și îi povesti toată tărășenia. Fata de fum stătea lângă el și era numai ochi și urechi. În fine, împăratul se lămuri cum stăteau lucrurile. Deodată, se deschise ușa și în încăpere intră un tânăr îmbrăcat în straie scumpe. Poftește, feciorașul meu, poftește! Și învață cum să cârmuiești! Fata de fum dădu un țipăt neauzit când îl recunoscu pe omul care ținuse sfat cu bărbosul și îl tocmise ca să-l omoare. El e ! El e!, strigă fata uitând că nimeni nu o putea auzi… Priviți, îi lipsește o piatră nestemată de la pieptar! Căutați-o la bărbos și o veți găsi! 

După ce sărută dreapta tatălui, tânărul se așeză în jilț, zicând: Cum? Acest om a cutezat să ridice mâna asupra omului cu barbă?! Dimpotrivă!, zise împăratul. Se vede cât de colo că nu te pricepi să împarți dreptatea. Bărbosul e vinovat și flăcăul a venit să ni se plângă. Se poate? N-aș crede, Măria ta, să mă fi înșelat eu oare…? Știi ceva? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu. Împăratul se răsuci către mai marii dregători și cum începu să caște, zise: Măi, dar de dimineață m-am mai sculat… Culcă-te fără grijă, Măria ta, că am să fac eu dreptate! Nu te teme! Și se bucură împăratul când văzu cât de harnic era feciorul său și se duse iar la culcare. Cum a rămas singur cu împricinații, feciorul împăratului chemă straja și zise: Luați-l pe acest ticălos și vârâți-l în beci! Straja se năpusti asupra bărbosului. Nu pe mine, neghiobilor, ci pe celălalt! Da, pe celălalt! zise și feciorul de împărat. Și nu uitați, mâine de dimineață sa-l scurtați și de cap! 

Fetei de fum nu-i venea să creadă. Degeaba a strigat ea că bărbosul e vinovat și nu Petrea pescarul… Nimeni nu o vedea și nimeni nu o auzea. Și straja îl aruncă pe Petrea pescarul în beci. Se strecură și Fata de fum cu el în beci dar ce folos, nu avea cum să-l ajute. Ba pot!, își zise fata, o să cer ajutorul brutarului! Și se întoarse la brutar.

Fata de fum intră pe fereastra larg deschisă. Cei trei corbi croncăniră, cei trei motani mieunară. Știu de ce ai venit, făcu brutarul. Am aflat demult cât e de strâmbă dreptatea împăraților. Ai spus că mă vei ajuta! Da, fata mea, dar să știi un lucru, nu pot să îți îndeplinesc decât trei dorințe. Așa că ai mare grijă ce îmi ceri și cumpănește bine înainte. Ajută-mă să-l scap pe Petrea pescarul! De ce vrea împăratul să îl vadă mort? Bătrânul îi zise: Feciorul de împărat e căpetenia a treizeci de tâlhari. Bărbosul face și el parte din ceată. Odată Petrea pescarul a dat peste ceată, dar nu l-a recunoscut pe fiul împăratului. Dar pentru că se teme că într-o zi ar putea să-l recunoască, a hotărât să-l ucidă. Ajută-mă să-l scot din beci! 

Bătrânul luă o sită rotundă, turnă doi pumni de făină în ea și prinse a cerne făină peste un ochi de sticlă neagră. Când se uită Fata de fum, văzu că din făină se alege întocmai beciul în care stătea Petrea pescarul. Când văzu beciul și pe flăcău, inima i se strânse. Bine!, spuse bătrânul. Apoi cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereții de făină ce întruchipau pereții beciului. Și apoi tot lunecând pe ochiul de sticlă degetul marcă un cerculeț, apoi se lăsă să alunece până la marginea ochiului de sticlă. Deodată Petrea pescarul auzi un uruit iar peretele din stânga se se nărui, lăsând calea liberă. Petrea pescarul se repezi prin spărtură și văzu un drum care îl scotea din hrubă. Și merse el, merse, până la o criptă mică, care era acel cerculeț de pe ochiul de sticlă al brutarului. După care drumul continua main departe. Și îl scoase pe flăcău afară la lumina zilei, tocmai lângă malul mării. Apoi vrăjitorul cernu făină pe locul dârei, astupând drumul șin peretele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu ar fi fost. 

Acum Petrea pescarul e liber. Ți-am făcut pe voie. Mai ai două dorințe așa că chibzuiește bine înainte de-a mai cere și altceva. Îți mulțumesc!, zise Fata de fum ieșind pe fereastră. Și pluti până la marginea mării unde Petrea pescarul se afla în cripta pe care degetele moșneagului o desenaseră. Acolo avea să se ascundă o vreme Petrea pescarul. Când ajunse Fata de fum, Petrea pescarul dormea. Fata de fum îi atinse buzele și așa pătrunse în visul lui. Și în visul lui Petrea pescarul se făcea că el mergea printr-o țară pe un nisip auriu care se întindea cât vedeai cu ochii. Și cum mergea el se împiedică de un bolovan. Era capul bărbosului care voise să-l ucidă. Ferește-te!, strigă cineva și Petrea pescarul văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ, o fată pe care o mai visase cândva. Capul bărbosului pieri în nisip. Cât de frumoasă ești, zise Petrea pescarul. Și tu ești frumos, zise fata. Și pășiră alături, unul lângă altul, pe nisipul auriu. Apoi ei se înălțară în văzduh, plutind ușor. Capul bărbosului se ivi iar din nisip. Încerca să îl muște de picioare pe flăcău. Ciudat mai era să vezi un cap despărțit de corp și care plutea și se hlizea prin aer. Pun eu mâna pe tine, Petrea pescarul!, striga capul. Nu te teme, Petrea pescarul, capul de acolo e capul unui tâlhar din ceata celor treizeci iar căpetenie le e feciorul împăratului. Nu își sfârși vorba că apărură niște straie scumpe, domnești, zburând spre el. Erau straiele feciorului împăratului și vorbeau cu glasul lui: Mi-ai scăpat o dată, Petrea pescarul, a doua oară nu-mi mai scapi! Pe el, bărbosule! Și capul bărbosului se năpusti asupra flăcăului. Și dacă văzu că nu îl putea dovedi fluieră și apărură alte douăzeci și nouă de capete care se ridicară și se năpustiră asupra lui Petrea pescarul. În acest timp straiele i se înfășurară în jurul corpului încercând să-i oprească mișcările. Am să te ajut, nu te teme!, și Fata de fum ieși din visul flăcăului iar acesta spuse: Iar am pierdut-o… de aș mai putea să o văd o dată, m-aș lupta cu toate capetele din lume! Fata se bucură când îl auzi dar se și întristă că nu o putea vedea când se deștepta. Și doar era atât de aproape de el… Apoi flăcăul se întoarse la coliba lui de unde își luă sculele pescărești și se întoarse iar la locul lui. În tot acest timp Fata de fum era umbra lui. Când să se culce el se întrebă: Oare o să mai dau de fata aceea? De îndată!, zise fata și când flăcăul adormi se întoarse iar în visul lui. Și Petrea pescarul se bucură nespus văzând-o. Dar și visul continua, cu lupta dintre el și straiele domnești și capetele tâlharilor. Acestea încercau să-l muște, să-l copleșească, în timp ce straiele domnești îi încetineau mișcările. Dar Petrea pescarul mai ținea minte vorbele fetei, vorbe în care ea îi spusese că îl va ajuta. Și deodată Fata de fum rosti în cele patru vânturi: Brutar solomonar! Și se iviră ca din pământ trei corbi. Aceștia se repeziră la capete și le scoaseră ochii. Rămase fără ochi, acestea începură să strige de durere, să cadă și să se ciocnească între ele, până sfârșiră toate pe jos, pe nisip. Și cum atinseră nisipul, acestea pieriră. Flăcăul atunci apucă straiele și le sfâșie, așa cum rupi o pânză. S-a isprăvit cu mine, Petrea pescarul, răcni glasul feciorului împăratului iar straiele se pierdură plutind în depărtare. Rămâi cu mine, îi spuse flăcăul fetei. dar Fata de fum îl privi cu tristețe, spunând că nu poate deși ea și în lumea oamenilor e vie și alături de el, numai că el nu poate să o vadă. Numai aici ne putem vedea, mai spuse ea. Și Petrea pescarul se trezi. Rămâi cu mine, dacă mă vezi și mă auzi, rămâi aici cu mine! Dar fata dacă îl auzi plânse și fugi afară din criptă și luă drumul cetății. Și nu mică i-a fost mirarea când a auzit vorbindu-se că pe țărmul mării se găsiseră leșurile unor tâlhari și că acestea erau lipsite de lumina ochilor. Și mai încolo află că feciorul de împărat se îmbolnăvise grav și că trăgea să moară și că niciun vraci nu îi găsea leacul. Așa că Fata de fum luă o hotărâre.

Se întoarse la brutar. În brutărie era liniște. Cei trei corbi stăteau împăiați pe cărțile lui. Știu de ce ai venit, făcu iar brutarul. Ți-am spus să te gândești bine înainte de a cere ceva. Vreau să mă faci om!, spuse Fata de fum. Oamenii mor, gândește-te bine… Să mă faci om e a doua dorință iar dacă nu mi-o plăcea, să mă faci la loc. Dar tu uiți că te-am ajutat când erai în țara visului? Ți-a mai rămas o singură dorință. Gândește-te bine că devenind om, așa vei rămâne. Și vei cunoaște toate suferințele oamenilor. Și Fata de fum se uită în ochii brutarului și văzu cum șiruri de oameni treceau și nu se mai opreau. Erau tot felul de oameni. Împărați, boieri, oameni avuți, oameni săraci. Fiecare ducea în mână ce avea. Unii palate, alții bogății, alții câte o bucată de pâine. Cine sunt? Sunt toți oamenii pe care i-am cunoscut și s-au perindat prin fața ochilor mei în acești nouă sute de ani. Și unde se duc? La moarte… Uită-te aici, făcu bătrânul. Și fata se uită la ochiul de sticlă. Și dacă se uită, văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Asta sunt eu?, întrebă fata. Și fata se uită mai departe. Văzu că fata alerga fericită pe ochiul de sticlă, râzând strălucitoare de tinerețe, jucând ca o sfârlează vie. Și dacă se uită ea mai departe, văzu că pe fața fetei apărură mai întâi niște brazde subțiri, mai apoi adâncite, până îi brăzdară fața. Nu mai alerga, mergea anevoie. Pletele i se făcură fumurii iar spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută de un toiag. Acum era o femeie bătrână, cu părul alb, care de abia mai mergea. Și bătrâna se împiedică și se prăbuși. Și așa rămase. Apoi trupul i se împuțină până ce dispăru de tot. Gândește-te bine, repetă brutarul. Fata de fum atunci plânse îndelung. Și se gândi la Petrea pescarul. Nu mi-ai spus tot, zise fata. Din ce mi-ai arătat lipsesc dragostea și lupta. Ți-am arătat numai de ce ai a te teme, îi răspunse brutarul. Și bătrânul merse la rafturile de cărți și alese cea mai veche carte. Și citi: Și Fata de fum va fi pentru trei ceasuri vie dar pentru ca vie să rămână și să intre în rândul oamenilor trebuie să dovedească tot ce-l face pe om, om. Și dacă cele trei ceasuri se vor scurge fără ca Fata de fum să facă vreo dovadă ea se va răspândi în văzduhul fără margini și chiar și amintirea ei va pieri. Corbii croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Fata de fum glăsui liniștit: Fă din mine un om, bătrâne, și lasă-mă să-mi văd partea hărăzită de dureri și de bucurii. Bine, spuse brutarul. Și amestecă într-un sip de piatră trei picături roșii cu trei negre și puse licoarea la fiert. Apoi trasă un cerc pe podea și fata se așeză în inima cercului. Bea, porunci bătrânul, și-i întinse licoarea fumegândă. Și fata bău și simți o gheară de foc răscolindu-i trupul și în clipa aceea fulgere roșii o străpunseră, țâșnind din cercul vrăjit. Și fata se prăbuși sub arsura fulgerelor, sfâșiată de o înspăimântătoare durere dar când se ridică era mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Și dacă își înălță brațul și-l simți greu și dacă își înclină capul, pletele foșniră. Din clipa asta ai trei ceasuri de-ncercare, zise bătrânul sărutând-o pe frunte. Și eu nu te mai pot ajuta. Iar fata se aplecă adânc în fața lui și-i mulțumi în timp ce corbii croncăniră, bufnițele zvârliră foc pe fereastra ochilor iar motanii mieunară. 

Iar fata plecă repede, cât mai dornică să ajungă la Petrea pescarul. Și nu făcu mulți pași că se întâlni cu un grup de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului. Bolnavul purta tot straiele domnești pe care Petrea pescarul i le smulsese în țara visului. Aceste straie i se lipiseră de piele și nimeni nu mai putuse să i le scoată. Văzând feciorul împăratului fata, strigă: Prindeți-o pe fata aceea! Străjile se repeziră să-i îndeplinească porunca, chit că buzele bolnavului de fapt rămăseseră închise și nici ochii nu o văzuseră pe fată. Iar straiele prinseră glas și o iscodiră: Unde e Petrea pescarul? Nu știu, răspunse fata. Pentru ultima dată te întreb unde se află Petrea pescarul. Și ține seama, călăul o să-ți dezlege limba. Nu știu, repetă fata. Atunci fu chemat călăul și i se porunci să o facă pe fată să vorbească. Și acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul își arătă meșteșugul. Și fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul roșu și-n cleștele durerii, fata plânse cu lacrimi de sânge. Unde se află Petrea pescarul?, striga călăul. Nu știu!, răspundea fata și gemetele ei se amestecau cu strigătele mulțimii. Iar călăul se înverșuna tot mai mult, sporindu-i fetei chinul și din ce în ce creșteau durerile ei, dintr-atât creșteau și cele ale bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului se mai zbătu de câteva ori și fără să știe își sfâșie singur hainele, desăvârșind cele începute de Petrea pescarul. Și în clipa când straiele fură făcute bucăți o viperă neagră ieși din gura bolnavului și se ascunde în colțurile palatului. Dar călăul, care nu luase seama că feciorul de împărat murise, continuă să o schingiuiască pe fată. Când își dădu seama și se opri într-un sfârșit, chemă vraci, sluji și veni și împăratul. Unul din vraci văzând fata întrebă: Ce e cu fata asta?! Luați-o de aici! Iar călăul temându-se că împăratul îl va pedepsi dacă va afla că a schingiuit-o fără porunca lui, luă fata în brațe, că de mers nu mai putea merge, și o lepădă pe un maidan lângă zidurile cetății. Și așa trecu ceasul întâi din cele sorocite… Iar fata stătu acolo pe maidan și veniră câinii și-i linseră rănile și sângele de pe mâini și de pe față. Apoi fata se trezi și se gândi la Petrea pescarul. Asta îi dădu putere și aflându-se acolo din întâmplare niște bețe, se sprijini de ele și reuși să se ridice. Vai, dar ea nu mai era mlădie ca un cânt… și așa, târâindu-se, ieși din cetate. Și merse ea, merse și tot căzu, până la o margine de pădure. Acolo văzu o casă. Și se bucură crezând că avea să-i dea cineva niște apă. Dar când se apropie de casă se auzi un țipăt și o vâlvătaie cuprinse casa. Trâmbe de fum și limbi de foc ieșeau prin fereastră și prin acoperiș în timp ce un glas de copil țipa tot mai slab. Și gâfâind, fata intră în casă și se târî prin fum și focul o cuprinse, pletele ei până la pământ i se pârliră, bârne de foc cădeau și o loveau, deschizându-i rănile făcute cu fierul roșu de călău… Durerea spori când într-un ungher află un copil. Cu ultimele puteri luă copilul și-l înfășură în ce mai rămăsese din mantia ei și îl târî afară. Mântui copilul și se rostogoli stingând flăcările care îi cuprinseseră rochia, pământul răcorindu-i trupul. Nu, nu mai e mult, îi trecu prin minte. Și asta îi dădu puteri noi. Cel de al doilea ceas se scurse însă și el. Iar ei, trântită la pământ, i se păru că îl vede pe Petrea pescarul lângă o fată. Simți o durere în inimă, și-o stăvili, apoi se lăsă iar pe pământ și plânse. Nu, nu poate fi el, și cu un efort, se apropie de cei doi. Se înșelase, da, nu era el. Cei doi se uitau cu mirare în timp ce ea, cu o putere pe care numai gândul o poate da, ieși din pădure și ajunse la malul mării. Aproape alergând ajunse la coliba lui Petrea pescarul și mult se minună flăcăul când o făptură plăpândă și rănită și plină de sânge și cu fața neagră de funingine, cu veșmintele rupte și arse, îi căzu la picioare. Gândul îl duse la fata din visul lui, chiar dacă vedea doar plete ciuntite și o manta arsă. Cine ești tu?, întrebă Petrea pescarul, și inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea putere să rostească niciun cuvânt și doar se adună lângă el și i se strânse la piept. Și în clipa aceea bătu al treilea ceas de încercare. Și pământul cântă și marea sună și văzduhul vuii iar când își plecă ochii Petrea pescarul văzu că ține în brațe o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Tu?, rosti flăcăul, nevenindu-i să creadă… Tu? Eu, Petrea pescarul, spuse fata, cu zâmbetul blând, ca al unui om care a ajuns să știe. (…)”

(Vladimir Colin, Basmele omului)

Brm, brrrm, brrrrrrmmmm & E-I-E-I-OOOOOOO………

Am doi băieți deci nu ne este străin nimic din ceea ce face zgomot. De la parada anuală de 1 Decembrie și până la spectacolele aviatice, cursele de mașini sau acrobațiile pe motocicletă și chiar defilările abracadabrante cu vehicule ingenioase organizate de cei de la RedBull, acolo unde sunt zgomot, adrenalină și fum, suntem și noi.

Iar dacă acasă citim la nesfârșit din enciclopediile pentru preșcolari, răsfoind la nesfârșit paginile cu tractoare, freze de zăpadă, secerătoare și mașinile agricole în general, ei bine în parc, primăvară de primăvară îi urmărim îndeaproape pe oamenii desemnați să tundă iarba, să curețe tufele și să taie crengile moarte din copaci. Suntem spectatorii fideli, în ultimii cinci ani, pot spune cu mâna pe inimă că o reprezentație n-am ratat!

Mda, presupun că suntem la un pas distanță de la a ne interesa ofertele de Black Friday de la O-Mac, pentru că, până una alta, cu pozele cu tractoare și motofierăstraie de pe O-Mac.ro ne-am familiarizat…. Unde mai pui că mai deunăzi scriam aici pe blog povestea unei sărbători de Paște de-acum vreo douăzeci de ani și ziceam că la cum merg lucrurile e tot mai evident că vom începe să luăm tot mai mult în calcul tipurile și prețurile la generatoare de curent!

Dar până una-alta și mai precis până la a face acel pas de-a ne muta în gospodăria de la mamaie și tataie, unde e loc de tuns, cosit, arat și semănat, ei bina acasă la noi, la bloc, old MacDonaldAndrei has a farm. De la gărdulețe pentru grajduri și copaci miniaturali, tractorașe și remorci, mașinuțe de tuns iarba și neapărat o mie de văcuțe, găini, curci și porci, bonus șoareci, păianjeni și lilieci, le-avem pe toate. Deci, cum ar veni… la noi vine așa:

With a cluck cluck here
And a cluck cluck there
Here a cluck, there a cluck
Everywhere a cluck cluck
With a baa baa here
And a baa baa there
Here a baa, there a baa
Everywhere a baa baa
With a neigh neigh here
And a neigh neigh there
Here a neigh, there a neigh
Everywhere a neigh neigh
With a quack quack here
And a quack quack there
Here a quack, there a quack
Everywhere a quack quack
With a oink oink here
And a oink oink there
Here a oink, there a oink
Everywhere a oink oink
With a moo moo here
And a moo moo there
Here a moo, there a moo
Everywhere a moo moo

Old MacDonaldAndrei has a farm
E-I-E-I-OOOOOOO………

image

Dance Me To The End Of Love…

2004. 13 noiembrie 2004. Alegerea noastră de zgomot de fundal pentru dansul mirilor, November Rain. Ce s-a cântat până la urmă a fost Forever And For Always. Alegerea mamei mele, draga mea mamă, romantică până la cer și înapoi. Ar fi fost o mie de alte variante, de la vals vienez și până la … Dance Me To The End Of Love.

Nu știu dacă am dansat atunci. Adică am dansat, dar nu un dans al mirilor cu o coregrafie învățată la cine-știe-ce cursuri de dans făcute în București, printre două seminarii și două examene. Am dansat normal, simplu, așa cum o făceam în Club A. Lipseau doar fumul de țigară și aglomerația teribilă a nopților de miercuri. Și-au fost în plus artificiile de pe margine, confetti de toate culorile și cele o sută și ceva de priviri. Și ce-mi amintesc perfect e cum mă călca mereu pe rochia mea de dantelă perforată și pe cizmele (nu pantofi, nu botine, nu sandale!) mele albe și lăcuite, nota de frondă asumată.

A fost cea mai scurtă nuntă la care am fost. Deși a durat până târziu, dimineața. Nu știu când a trecut, nu știu ce am mâncat, nu știu dacă am mâncat. Cred că nu am mâncat, într-o rochie cu un corset strâns mai ceva decât cel al lui Scarlett O’Hara ar fi fost greu, dacă nu imposibil… Și a fost și cea mai frumoasă nuntă la care am fost. Lucru pe care, în realitate, nu-l poate spune orice mireasă. Nu ne-am preocupat de meseni, de scaune, de un meniu care lipsește la o masă, de sucul poate pe terminate, de banii care se strângeau sau nu, printr-un noroc pe care-l pomenesc mereu i-am avut pe mama și pe tata învârtindu-se precum niște albine astfel încât totul să fie perfect. Totul să fie impecabil. În timp ce noi… ei bine noi doar ne-am distrat. Precum în filmele americane, noi pluteam în al nouălea cer iar ceilalți făceau toată treaba.

Aproape 10 ani de atunci. Dance(d) me to the end of love…

Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image

De dincolo de piele

Intenționam să scriu un articol despre industria parfumurilor online pornind de la întunericul senzual imaginat de Arpino, transpus în imagine într-o memorabilă scenă a unui tango și ajungând până la “Parfumul” lui Süskind, cartea simbol a unei generații de veșnic rebeli.

Intenționam să inserez o notă despre prostituatele care fac lap-dance și care, în perioada fertilă fiind, primesc bacșișuri mai mari: zice-se că, chiar printre valuri de fum și aburi de alcool, parfumul femeii aflate în rut se simte cu totul altfel decât în restul zilelor… fel de lună plină venită ca o desăvârșire, după banalul crai-nou.

Intenționam să scriu despre femeia Egiptului Antic, eterna cleopatră ce mirosea a ulei de trandafir și de migdale și-a miere și-a vin și-a scorțișoară, despre conurile cu esențe balsamice care topindu-se în păr îi parfumau fața, despre petalele de flori din apă, apoi despre miresele indiene ce-s învățate ca din noaptea nunții să-și ungă corpul cu esențe de tuberoze, garoafe și patchuli, condimentate cu piper negru, santal, cuișoare și cardamom…

Intenționam. Până să dau peste următoarea afirmație: “O femeie care nu poartă parfum nu are viitor”. Bufnesc în râs și caut să văd cui i-aparține sentința fără drept de apel. Cui? Surprinzător (sau tocmai că nu!), lui… Coco Channel!

Deci las teoria și cuvintele mari deoparte și continui încercând, post mortem, să-i dau un pic peste nas: o femeie poartă parfum exact și tocmai atunci și mai ales când nu are “viitor”! Cu cât e mai nesigură în legătură cu ziua de mâine, cu-atât e mai mult parfum impregnat în pielea ei și-așa ea poate mai bine s-arate ceva, să fie ceva, să spună ceva, s-atragă ceva, să fie, într-un cuvânt, mai mult și de fapt altceva decât e ea!

Un parfum Givenchy e-un parfum Givenchy, (îl) recunoaștem, da! Dar la sfârșitul zilei, parfumul purtat rămâne un simplu parfum, restul însă… e ea. E Ea, femeia. Curată, clară, perfectă și-abia atunci, mai mult ca oricând, cu-adevărat stăpână pe ea. Pe ea și pe orice-ar urma.